Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Zacharias Smith! zise Ron imediat, dându-şi cu pumnul în palmă. Sau… mi s-a părut că şi Michael Corner ăla avea o privire cam şmecheră…

— Mă întreb dacă a aflat Hermione, zise Harry, întorcându-se să se uite la uşa care ducea spre dormitoarele fetelor.

— Hai să mergem să-i spunem, zise Ron.

O luă la fugă, deschise uşa şi începu să urce scara în spirală. Ajunse la a şasea treaptă când se auzi un sunet răsunător ca un claxon şi treptele se topiră unele în altele, formând un tobogan de piatră lung şi uniform ca o rampă. Pentru o fracţiune de secundă, Ron încercă să fugă în continuare, dând energic din mâini ca o moară de vânt, însă apoi căzu pe spate şi alunecă extrem de repede pe toboganul nou-creat, oprindu-se întins pe spate la picioarele lui Harry.

— Ăă… nu cred că avem voie în dormitoarele fetelor, spuse Harry, ridicându-l pe Ron în picioare şi încercând să nu râdă.

Două fete din anul patru alunecară vesele în viteză pe toboganul de piatră.

— Ooo, cine a încercat să urce? chicotiră ele fericite, ridicându-se dintr-o săritură şi privindu-i cercetător pe Harry şi Ron.

— Eu, zise Ron, care era încă destul de răvăşit. Nu mi-am dat seama că o să se întâmple aşa ceva. Este nedrept! adăugă el către Harry, în timp ce fetele ieşeau pe gaura tabloului, chicotind în continuare cu poftă. Hermione are voie în dormitorul nostru, atunci noi de ce nu…?

— Păi, este o regulă de modă veche, spuse Hermione, care tocmai alunecase frumos în faţa lor pe un covor şi acum se ridica, însă în Hogwarts: o istorie scrie că fondatorii au crezut că fetele erau mai de încredere decât băieţii. Oricum, de ce ai vrut să urci?

— Ca să te văd… uite! zise Ron, trăgând-o spre avizier.

Ochii lui Hermione parcurseră repede anunţul. Expresia de pe chipul ei deveni de piatră.

— Trebuie să-i fi zis cineva! spuse Ron mânios.

— Nu se poate, zise Hermione pe o voce joasă.

— Eşti tare naivă, zise Ron, crezi că doar pentru că tu eşti cinstită şi demnă de încredere…

— Nu, nu se poate, pentru că, am aruncat un blestem pe bucata de pergament pe care am semnat-o cu toţii, zise Hermione sumbru. Crede-mă, dacă s-a apucat cineva şi i-a zis lui Umbridge, o să ştim exact cine a fost şi o să-i pară foarte rău.

— Ce o să păţească? zise Ron entuziasmat.

— Păi, spuse Hermione, hai să zicem că, pe lângă ce or să aibă ei, acneea lui Eloise Midgeon o să pară nişte pistrui drăguţi. Hai să mergem la micul dejun şi să vedem ce zic ceilalţi… Oare a fost afişat în toate casele?

Imediat cum intrară în Marea Sală îşi dădură seama că anunţul lui Umbridge nu apăruse doar în Turnul Cercetaşilor. În sală era o gălăgie de o intensitate stranie şi o mişcare mai energică decât de obicei, în timp ce oamenii se aşezau şi se ridicau de la mese, discutând despre ce citiseră. Harry, Ron şi Hermione abia luaseră loc, când Neville, Dean, Fred, George şi Ginny se aruncară asupra lor.

— Aţi văzut?

— Credeţi că ştie?

— Ce o să facem?

Toţi îl priviră pe Harry. Acesta se uită în jur, ca să fie sigur că nu era nici un profesor prin apropiere.

— O s-o facem oricum, bineînţeles, spuse el încet.

— Ştiam eu că asta o să zici, spuse George, zâmbind şi bătându-i pe umăr pe Harry.

— Şi Perfecţii? zise Fred, uitându-se întrebător la Ron şi Hermione.

— Sigur că da, spuse Hermione calmă.

— Uitaţi, vin Ernie şi Hannah Abbot, zise Ron, uitându-se peste umăr. Plus tipii ăia de la Ochi-de-Şoim şi Smith… şi n-are nimeni acnee.

Hermione păru alarmată.

— Lasă acneea, idioţii nu pot să vină aici acum, ar părea extrem de suspect — staţi jos! le spuse ea cu fermitate lui Ernie şi Hannah, făcându-le semn disperată să se întoarcă la masa Astropufilor. Mai târziu! Vorbim — mai — târziu!

— Mă duc să-i spun lui Michael, zise Ginny nerăbdătoare, ridicându-se grăbită, ce prost, zău aşa…

Se îndreptă repede către masa Ochilor-De-Şoim, iar Harry se uită după ea. Cho nu stătea foarte departe, vorbea cu prietena ei cu părul creţ, pe care o adusese cu ea la „Capul de mistreţ”. Oare avea să se sperie de Umbridge şi să nu mai vină la întâlniri?

Însă repercusiunile complete ale anunţului nu se făcură simţite până când fură pe punctul să iasă din Marea Sală şi să se ducă la Istoria Magiei.

— Harry! Ron!

Era Angelina, care se apropia în grabă, părând disperată.

— Este în ordine, spuse Harry încet, când ea ajunse destul de aproape ca să-l audă. Tot o să…

— Îţi dai seama că asta include şi vâjthaţul? spuse Angelina peste el. Trebuie să mergem şi să-i cerem voie să reînfiinţăm echipa Cercetaşilor!

— Poftim? zise Harry.

— Nu se poate, spuse Ron, îngrozit.

— Aţi citit anunţul, menţionează şi echipele! Aşa că, Harry, fii atent… Îţi spun pentru ultima oară… te rog, te rog să nu îţi pierzi cumpătul cu Umbridge din nou, sau s-ar putea să nu ne mai lase să jucăm!

— Bine, bine, zise Harry, dat fiind că Angelina arăta de parcă mai avea puţin şi plângea. Nu-ţi face griji, o să fiu cuminte…

— Pun pariu că Umbridge e la Istoria Magiei, spuse Ron sumbru, când porniră către cursul lui Binns. Încă nu a venit în inspecţie la Binns… Pariez pe cât vreţi că-i acolo…

Însă se înşelase; singurul profesor prezent când intrară era profesorul Binns, plutind la câţiva centimetri deasupra scaunului, ca de obicei, şi pregătindu-se să îşi continue zumzăitul monoton despre războaiele uriaşilor. În ziua aceea, Harry nici măcar nu încercă să fie atent la ce spunea; mâzgăli la întâmplare pe pergament ignorând coatele şi privirile mustrătoare ale lui Hermione, până când o lovitură în coaste deosebit de dureroasă îl făcu să-şi ridice privirea supărat.

— Ce e?

Ea arătă spre fereastră. Harry se uită în jur. Hedwig era aşezată pe pervazul îngust, privindu-i prin geamul gros, cu o scrisoare legată de picior. Harry nu înţelegea; tocmai fuseseră la micul dejun, de ce Dumnezeu nu îi dăduse scrisoarea atunci, ca de obicei? Mulţi dintre ceilalţi colegi ai săi arătau şi ei cu degetul spre Hedwig.

— Ah, întotdeauna mi-a plăcut bufniţa asta, este tare frumoasă, o auzi Harry pe Lavender şoptindu-i lui Parvati.

Se uită la profesorul Binns, care îşi citea în continuare notiţele, la fel de senin şi fără să ştie că elevii erau chiar mai puţin atenţi decât de obicei. Harry se ridică în tăcere de pe scaun, se ghemui şi se duse grăbit de-a lungul şirului până la fereastră, unde împinse zăvorul şi o deschise foarte încet.

Se aşteptase ca Hedwig să întindă piciorul, pentru ca el să poată lua scrisoarea, şi apoi să zboare către culcuşul bufniţelor, însă în clipa în care deschise fereastra destul de larg, ea intră repede, ciripind a jale. Harry închise fereastra, aruncându-i o privire neliniştită profesorului Binns, se lăsă iar în jos şi se întoarse repede la locul lui, cu Hedwig pe umăr. Se aşeză, o luă pe Hedwig în poală şi dădu să desfacă scrisoarea pe care o avea legată de picior.

Abia atunci îşi dădu seama că penele lui Hedwig erau zbârlite într-un mod ciudat; unele erau curbate în direcţia greşită, iar o aripă stătea într-un unghi nefiresc.

— E rănită! şopti Harry, coborându-şi capul deasupra ei. Hermione şi Ron se aplecară spre el, Hermione chiar îşi puse pana deoparte.

— Uite… a păţit ceva la aripă…

Hedwig tremura; când Harry încercă să îi atingă aripa, tresări puţin, înfoindu-se de parcă s-ar fi umflat, şi îl privi cu reproş.