Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Ăă… zise Hermione, cu un glas ceva mai subţire decât de obicei din cauza emoţiei. Păi… ăă… bună ziua.

Acum grupul îşi concentră atenţia asupra ei, deşi perechile de ochi tot reveneau asupra lui Harry la intervale regulate.

— Ei bine… ăă… ei bine, ştiţi de ce sunteţi aici. Ăă… păi, Harry s-a gândit… adică (Harry îi aruncase o privire tăioasă) eu m-am gândit că ar fi bine dacă cei care vor să înveţe Apărarea contra Magiei Negre… şi vreau să spun chiar să înveţe, ştiţi voi, nu prostiile pe care le face Umbridge cu noi… (vocea lui Hermione deveni brusc mult mai puternică şi mai încrezătoare)… pentru că nimeni nu ar putea să spună că aia este Apărare contra Magiei Negre… („Aşa este”, zise Anthony Goldstein şi Hermione păru încurajată)… Păi, m-am gândit că ar fi bine dacă ne-am ocupa singuri de această problemă.

Făcu o pauză, se uită pieziş la Harry şi continuă:

— Şi prin asta vreau să spun că e bine să învăţăm să ne apărăm cum trebuie şi să lăsăm teoriile despre cum se fac vrăjile adevărate…

— Pun pariu că şi tu vrei să treci N.O.V.-ul de Apărare contra Magiei Negre, nu? spuse Michael Corner, care o privea cu atenţie.

— Sigur că da, zise Hermione imediat. Însă mai mult decât atât, vreau să fiu pregătită cum trebuie pentru apărare pentru că… pentru că…

Trase aer în piept şi încheie:

— Pentru că s-a întors Lordul Cap-de-Mort.

Reacţia fu imediată şi previzibilă. Prietena lui Cho ţipă şi vărsă Berezero pe ea; Terry Boot se cutremură involuntar; Padma Patil tremură, iar Neville scoase un icnet ciudat, pe care reuşi să-l transforme în tuse. Însă toţi se uitară fix, chiar entuziasmaţi, la Harry.

— Păi… cam acesta este planul, spuse Hermione. Dacă vreţi să vă alăturaţi nouă, trebuie să hotărâm unde vom…

— Unde este dovada că s-a întors Ştii-Tu-Cine? zise jucătorul blond de la Astropufi pe un ton destul de agresiv.

— Păi, Dumbledore crede — începu Hermione.

— Vrei să spui că Dumbledore îl crede pe el, spuse băiatul blond, făcând un semn cu capul spre Harry.

— Dar tu cine eşti? spuse Ron, pe un ton destul de grosolan.

— Zacharias Smith, spuse băiatul, şi cred că avem dreptul să ştim ce-l face să spună că s-a întors Ştiţi-Voi-Cine.

— Ştii, zise Hermione, intervenind repede, de fapt nu ăsta este motivul acestei întâlniri…

— Este în ordine, Hermione, spuse Harry.

Tocmai îşi dăduse seama de ce veniseră atâţia oameni. S-ar fi aşteptat ca Hermione să fi intuit asta. Unii dintre ei —poate chiar majoritatea — veniseră sperând să audă povestea lui Harry chiar de la sursă.

— Ce mă face să spun că s-a întors Ştiţi-Voi-Cine? repetă el, privindu-i pe Zacharias drept în ochi. L-am văzut. Dar Dumbledore a spus întregii şcoli ce s-a întâmplat anul trecut şi, dacă nu l-ai crezut pe el, nu o să mă crezi nici pe mine, iar eu nu am de gând să-mi pierd după-amiaza făcând muncă de convingere.

Tot grupul parcă îşi ţinuse respiraţia cât timp vorbise Harry. Acesta avea impresia că până şi barmanul asculta. Ştergea acelaşi pahar cu cârpa aia jegoasă, mai degrabă murdărindu-l.

Zacharias spuse scurt:

— Tot ce ne-a zis Dumbledore anul trecut a fost că Cedric Diggory a fost omorât de Ştiţi-Voi-Cine şi că tu i-ai adus trupul neînsufleţit înapoi la Hogwarts. Nu ne-a dat detalii, nu ne-a spus exact cum a fost ucis Diggory, cred că am vrea să ştim cu toţii…

— Dacă ai venit să afli cum este când ucide Cap-de-Mort pe cineva, nu te pot ajuta, zise Harry.

Începea să-şi piardă cumpătul, care oricum era greu de stăpânit în ultimele zile. Nu îşi luă ochii de pe chipul agresiv al lui Zacharias Smith şi se hotărî să nu se uite la Cho.

— Nu vreau să vorbesc despre Cedric Diggory, bine? Aşa că, dacă aţi venit pentru asta, puteţi foarte bine să plecaţi.

Aruncă o privire supărată spre Hermione. Simţea că totul era din vina ei; hotărâse să-l prezinte ca pe un fel de ciudăţenie şi desigur că veniseră toţi ca să vadă exact cât de stranie îi era povestea. Însă nici unul dintre ei nu se ridică, nici măcar Zacharias Smith, deşi continuă să îl privească fix pe Harry.

— Bun, spuse Hermione, având iar vocea puţin mai subţire. Deci… după cum vă spuneam… dacă vreţi să învăţaţi să vă apăraţi, atunci trebuie să stabilim cum o să facem, cât de des o să ne întâlnim şi unde o să…

— Este adevărat, o întrerupse fata cu coada lungă, împletită pe spate, uitându-se la Harry, că poţi să creezi un Patronus?

La auzul acestor cuvinte, grupul fu cuprins de un zumzet de interes.

— Da, spuse Harry precaut.

— Un Patronus concret?

Propoziţia declanşă ceva în amintirile lui Harry.

— Ăă… o cunoşti cumva pe doamna Bones? întrebă el.

Fata zâmbi.

— Este mătuşa mea, spuse ea. Mă numesc Susan Bones. Mi-a vorbit de audierea ta. Deci… este adevărat? Creezi un Patronus în formă de cerb?

— Da, spuse Harry.

— Harry, pe onoarea mea! zise Lee, profund impresionat. N-am ştiut asta niciodată!

— Mama i-a zis lui Ron să nu le zică altora, spuse Fred, zâmbindu-i lui Harry. A spus că oricum atrăgeai destulă atenţie.

— Şi a avut dreptate, murmură Harry, iar câţiva râseră. Vrăjitoarea drapată, care stătea singură, se mişcă foarte puţin în scaun.

— Şi ai omorât vasiliscul cu sabia aia din biroul lui Dumbledore? întrebă Terry Boot. Asta mi-a zis unul dintre portrete când am fost acolo anul trecut…

— Ăă… da, aşa este, zise Harry.

Justin Finch-Fletchley fluieră; fraţii Creevey schimbară nişte priviri copleşite de admiraţie amestecată cu groază, iar Lavender Brown scoase un „Uau!” încet. Acum Harry simţea o uşoară căldură în jurul gulerului; se uita hotărât oriunde, numai la Cho nu.

— Şi în primul an, spuse Neville întregului grup, a salvat Piatra Filologică…

— Filozofală, şopti Hermione.

— Da, mă rog… de Ştiţi-Voi-Cine, încheie Neville.

Ochii lui Hannah Abbott erau la fel de rotunzi ca nişte galioni.

— Ca să nu mai vorbim, zise Cho (ochii lui Harry zburară brusc către ea; fata se uita la el, zâmbind, iar el simţi un nod în gât), de toate probele pe care a trebuit să le treacă în Turnirul Trivrăjitor de anul trecut… când a înfruntat dragoni, oameni ai mării, păianjenul şi multe altele…

În jurul mesei se auzi un murmur de încuviinţare impresionată. Stomacul lui Harry se făcuse ghem. Încerca să îşi aranjeze faţa astfel încât să nu pară prea mulţumit de sine. Faptul că Cho tocmai îl lăudase făcea să îi fie mult, mult mai greu să spună ce îşi jurase că avea să le spună.

— Fiţi atenţi, zise el, şi toată lumea tăcu imediat, nu… nu vreau să pară că fac pe modestul sau ceva de genul ăsta, dar… am primit mult ajutor cu toate astea…

— Cu dragonul în nici un caz, spuse Michael Corner imediat. A fost o demonstraţie de zbor cu totul specială…

— Da, mă rog… spuse Harry, simţind că ar fi fost o prostie să îl contrazică.

— Şi nimeni nu te-a ajutat să scapi de Dementorii ăia astă-vară, zise Susan Bones.

— Nu, zise Harry, nu, bine, ştiu că am făcut şi mici chestii fără ajutor, însă ce vreau să vă spun este că…

— Încerci să te fofilezi ca o nevăstuică şi să nu ne arăţi cum se fac toate astea? zise Zacharias Smith.

— Ştii ceva, spuse Ron tare, înainte ca Harry să vorbească, ce-ar fi să taci din gură?

Poate că Ron fusese foarte afectat mai ales de cuvântul „nevăstuică”. În orice caz, acum îl privea pe Zacharias de parcă tot ce îşi dorea era să-l bată. Zacharias roşi.