Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Păi, am venit toţi ca să învăţăm şi acum zice că nu poate să facă nimic din toate astea, spuse el.

— Nu a spus asta, se răsti Fred.

— Vrei să-ţi scoatem noi dopurile din urechi? întrebă George, dând la iveală un instrument lung de metal cu un aspect letal din una dintre pungile de la magazinul lui Zonko.

— Sau de fapt din oricare altă parte a corpului; nu avem preferinţe pentru locul în care înfigem chestia asta, zise Fred.

— Da, mă rog, zise Hermione repede, să trecem peste… Ideea este următoarea, suntem toţi de acord că vrem să luăm lecţii de la Harry?

Se iscă un murmur general de încuviinţare. Zacharias îşi încrucişă braţele şi nu zise nimic, dar poate că din cauză că era prea ocupat să urmărească instrumentul din mâna lui Fred.

— Bine, spuse Hermione, părând uşurată că se stabilise ceva. Ei bine, atunci următoarea întrebare este cât de des să ne întâlnim. Sinceră să fiu, nu cred că are sens să ne vedem mai rar de o dată pe săptămână…

— Stai puţin, zise Angelina, trebuie să avem grijă să nu pice în aceeaşi zi cu antrenamentele noastre de vâjthaţ.

— Nu, zise Cho, nici cu ale noastre.

— Nici cu ale noastre, adăugă Zacharias Smith.

— Sunt sigură că putem să găsim o seară care să ne convină tuturor, zise Hermione puţin nerăbdătoare, dar să ştiţi, este foarte de important, este vorba despre felul cum ne apărăm de Devoratorii lui C-Cap-de-Mort…

— Bine zis! strigă Ernie Macmillan, la care Harry se aşteptase deja să vorbească mai mult. Eu, unul, cred că este extrem de important, poate chiar mai important decât tot ce facem anul ăsta, chiar dacă se apropie N.O.V.-urile!

Se uită în jur semeţ, de parcă ar fi aşteptat ca unu să strige „Ba nu!” Văzând ca nu vorbeşte nimeni, continuă:

— Eu, unul, nu înţeleg de ce ne-a băgat Ministerul pe gât o profesoară atât de inutilă în această perioadă vitală. Evident, nu vor să admită întoarcerea Ştiţi-Voi-Cui, dar să ne pună o profesoară care face totul ca să ne împiedice să folosim vrăjile de apărare…

— Credem că motivul pentru care Umbridge nu vrea să fim pregătiţi la Apărarea contra Magiei Negre, zise Hermione, este că… crede, în nebunia ei, că Dumbledore i-ar folosi pe elevii şcolii ca pe un fel de armată personală. Crede că ne-ar mobiliza împotriva Ministerului.

Aproape toată lumea păru uluită la auzul acestor cuvinte; toată lumea, în afară de Luna Lovegood, care zise tare:

— Păi, este logic. Până la urmă, şi Cornelius Fudge are propria sa armată.

— Poftim? zise Harry, complet dat peste cap de această ultimă informaţie surprinzătoare.

— Da, are o armată de Heliopaţi, zise Luna cu solemnitate.

— Nu este adevărat, se răsti Hermione.

— Ba da, spuse Luna.

— Ce sunt Heliopaţii? întrebă Neville, părând complet derutat.

— Sunt spirite de foc, zise Luna, căscându-şi ochii exoftalmici, astfel încât arăta mai nebună ca niciodată. Nişte creaturi mari, înalte, în flăcări, care galopează prin lume pârjolind tot ce le iese în…

— Nu există, Neville, zise Hermione caustic.

— O, ba da! spuse Luna supărată.

— Există, dar care este dovada? se răsti Hermione.

— Sunt o grămadă de relatări ale martorilor oculari. Doar pentru că tu eşti atât de îngustă la minte încât trebuie să ţi se dea mură în gură înainte să poţi să…

— Hm, hm, zise Ginny, imitând-o atât de bine pe profesoara Umbridge, încât câţiva elevi se uitară în jur speriaţi şi apoi râseră. Parcă încercam să hotărâm cât de des o să ne întâlnim pentru lecţiile de apărare, nu?

— Da, spuse Hermione imediat, da, aşa este, ai completă dreptate, Ginny.

— Păi, o dată pe săptămână e bine, zise Lee Jordan.

— Atâta timp cât… Începu Angelina.

— Da, da, n-am uitat de vâjthaţ, spuse Hermione pe un ton încordat. Păi, mai trebuie să decidem unde o să ne întâlnim…

Asta era ceva mai dificil; tot grupul tăcu.

— La bibliotecă? sugeră Katie Bell câteva clipe mai târziu.

— Nu-mi imaginez că doamna Pince o să fie tocmai încântată când o să aruncăm blesteme în bibliotecă, zise Harry.

— Poate într-o clasă goală? zise Dean.

— Da, spuse Ron, McGonagall ar putea să ne lase să ne întâlnim în clasa ei, aşa a făcut când s-a antrenat Harry pentru Turnir.

Însă Harry era destul de sigur că McGonagall nu ar fi fost la fel de amabilă şi de data aceasta. În ciuda celor spuse de Hermione despre cum erau acceptate cercurile de studiu şi de teme şcolare, avea un puternic presentiment că acesta ar fi fost considerat mult mai dăunător decât celelalte.

— Da, atunci o să încercăm să găsim un loc, zise Hermione. O să vă trimitem tuturor un mesaj când o să ştim ora şi locul primei noastre întâlniri.

Cotrobăi prin geantă, scoase un pergament şi o pană, iar apoi ezită, ca şi când şi-ar fi făcut curaj să zică ceva.

— Cred… cred că toată lumea ar trebui să îşi scrie numele, ca să ştim cine a fost aici. Însă de asemenea cred că ar trebui să cădem cu toţii de acord că nu o să ne apucăm să strigăm în gura mare ce facem. Dacă semnaţi, sunteţi de acord să nu îi spuneţi nici lui Umbridge, nici altcuiva ce punem la cale.

Fred întinse mâna după pergament şi semnă vesel, însă Harry observă imediat că mai mulţi dintre cei prezenţi nu păreau tocmai încântaţi de perspectiva de a-şi trece numele pe listă.

— Ăă… zise Zacharias rar, în timp ce refuza pergamentul pe care încerca să i-l dea George, păi… sunt sigur că o să-mi spună Ernie când este întâlnirea.

Însă Ernie părea şi el să ezite. Hermione îl privi, ridicându-şi sprâncenele.

— Eu… păi, suntem totuşi Perfecţi, izbucni Ernie. Şi dacă ar fi găsită lista asta… Vreau să spun că… şi tu ai zis, dacă află Umbridge…

— Ai spus că acest grup e mai important lucru pe care-l faci anul ăsta, îi reaminti Harry.

— Eu — da, zise Ernie, da, chiar cred asta, doar că…

— Ernie, tu chiar crezi că aş lăsa lista la vedere? zise Hermione, făcând încă o încercare.

— Nu. Nu, sigur că nu, zise Ernie, părând ceva mai puţin neliniştit, ăă… da, sigur, semnez.

Nimeni nu mai avu nici o obiecţie după Ernie, deşi Harry o văzu pe prietena lui Cho aruncându-i o privire plină de reproş înainte să îşi scrie numele. După ce semnă şi ultima persoană — Zacharias — Hermione luă pergamentul şi îl puse cu grijă în ghiozdan. Acum, în cadrul grupului plutea un sentiment ciudat. Era ca şi când ar fi semnat un fel de contract.

— Păi, trece timpul, zise Fred vioi, ridicându-se. George, Lee şi cu mine avem de achiziţionat nişte lucruri de natură delicată, ne vedem mai târziu.

Ceilalţi din grup plecară şi ei, câte doi sau câte trei.

Lui Cho îi luă ceva mai mult timp decât în mod normal să îşi închidă geanta înainte să plece, cu coama de păr negru şi lung alunecându-i în faţă şi ascunzându-i chipul, dar prietena ei stătea alături, cu braţele încrucişate şi plescăind, aşa că Cho nu avu de ales şi trebui să plece cu ea. În timp ce prietena ei o împingea dincolo de uşă, Cho se uită înapoi şi îi făcu cu mâna lui Harry.

— Ei bine, cred că a fost în regulă, zise Hermione fericită, când ea, Harry şi Ron ieşiră din „Capul de mistreţ” în lumina orbitoare de afară.

Harry şi Ron aveau în mână sticlele de Berezero.

— Tipul ăla, Zacharias, este un idiot, spuse Ron, uitându-se urât la silueta lui Smith, care abia se distingea în depărtare.