Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

Harry se foi neliniştit în scaun.

— Aţi auzit tot ce am zis despre faptul că o mare parte fost noroc, nu?

— Da, Harry, spuse Hermione cu blândeţe, dar cu toate astea nu are nici un sens să ne prefacem că nu eşti bun la Apărarea contra Magiei Negre, pentru că eşti. Anul trecut ai fost singura persoană care a putut să respingă cu totul Blestemul Imperius, poţi să creezi un Patronus, poţi să faci tot felul de lucruri pe care nu le pot face vrăjitori adulţi, Viktor a zis întotdeauna că…

Ron se întoarse spre ea atât de repede, încât fu cât pe-aci să-şi sucească gâtul. Frecându-şi ceafa, zise:

— Da? Şi ce a spus Vicky?

— Ha ha, zise Hermione cu o voce plictisită. A spus că Harry ştia să facă lucruri pe care nici el nu le ştia, chit că era în ultimul an la Durmstrang.

Ron o privi suspicios pe Hermione.

— Doar nu ai păstrat legătura cu el?

— Şi ce dacă am păstrat legătura? spuse Hermione calmă, deşi chipul îi era puţin rozaliu. Pot să am un prieten prin corespondenţă, dacă vreau…

— El nu vroia să fie doar prietenul tău prin corespondenţă, spuse Ron acuzator.

Hermione clătină din cap exasperată şi, ignorându-l pe Ron, care se uita în continuare la ea, îl întrebă pe Harry:

— Ei bine, ce zici? Ne predai?

— Doar ţie şi lui Ron, nu?

— Păi, spuse Hermione, părând iar puţin neliniştită. Păi… să nu o iei iar razna din nou, Harry, te rog… Eu chiar cred că ar trebui să-i înveţi pe toţi cei care vor să înveţe. În fond, este vorba despre felul cum să ne apărăm de C-Cap-de-Mort. Ah, nu fi penibil, Ron. Mi se pare nedrept să nu le oferim şi altora şansa asta.

Harry se gândi o clipă, iar apoi spuse:

— Da, dar mă îndoiesc că o să vrea cineva, în afară de voi doi, să fiu cel care le predă. Aţi uitat că eu sunt smintit?

— Păi, cred că ai putea să fii uimit câţi ar fi interesaţi să audă ce ai de spus, rosti Hermione serioasă. Fii atent, zise ea, aplecându-se spre Ron, care o privea în continuare încruntat, dar se aplecă în faţă, ca să asculte. Ştii că primul week-end din octombrie este în Hogsmeade? Ce-ar fi să le spunem tuturor celor care sunt interesaţi că o să ne întâlnim în sat ca să discutăm?

— De ce trebuie să fie în afara şcolii? zise Ron.

— Pentru că, spuse Hermione, întorcându-se la diagrama Verzei Speciale Chinezeşti pe care o copia, nu cred că Umbridge ar fi foarte mulţumită dacă ar afla ce punem la cale.

Harry abia aşteptase excursia de la sfârşit de săptămână din Hogsmeade, însă îl îngrijora un singur lucru. Sirius păstrase o tăcere totală de când apăruse în foc la începutul lui Septembrie; Harry ştia că îl supăraseră când îi spuseseră că nu vroiau să vină — însă tot îşi făcea griji din când în când că Sirius ar putea să lase baltă precauţia şi să apară oricum. Ce aveau să facă dacă avea să se ivească un câine mare şi negru, gonind pe stradă către ei în Hogsmeade, poate chiar sub nasul lui Draco Reacredinţă?

— Păi, nu poţi să-l condamni că vrea să mai iasă puţin, zise Ron, când Harry îşi discută temerile cu el şi cu Hermione. Adică, s-a tot ascuns vreme de doi ani, nu-i aşa, şi ştiu că nu i-a plăcut, însă cel puţin a fost liber, nu? Iar acum stă închis tot timpul cu Spiriduşul ăla sinistru.

Hermione se încruntă la Ron, însă făcu abstracţie de aluzia la Kreacher.

— Problema este, îi spuse ea lui Harry, că până când C-Cap-de-Mort — ah, Ron, pentru numele lui Dumnezeu — nu îşi va face apariţia public, Sirius va trebui să rămână ascuns, nu? Adică, idioţii de la Minister nu vor recunoaşte că Sirius este nevinovat până când nu vor accepta că Dumbledore a spus tot timpul adevărul despre el. Şi după ce o să înceapă să prindă iar Devoratori ai Morţii, o să fie evident că Sirius nu este unul dintre ei… În primul rând, nu are Semnul.

— Nu cred că este atât de nesăbuit ca să apară, zise Ron încurajator. Dumbledore ar înnebuni dacă ar face-o, iar Sirius îl ascultă pe Dumbledore, chiar dacă nu-i convine.

Cum Harry continuă să pară îngrijorat, Hermione zise:

— Fii atent, Ron şi cu mine am căutat persoane care am crezut că ar vrea să înveţe Apărarea contra Magiei Negre cu adevărat, şi sunt câţiva care par interesaţi. Le-am spus să ne întâlnim în Hogsmeade.

— Bine, zise Harry vag, gândindu-se tot la Sirius.

— Harry, nu-ţi face griji, spuse Hermione încet. Ai destule pe cap şi fără Sirius.

Şi avea, desigur, dreptate, abia reuşea să fie cu temele la zi, însă acum, că nu mai petrecea fiecare seară în detenţie cu Umbridge, se descurca mult mai bine. Ron rămăsese şi mai în urmă cu lecţiile decât Harry, pentru că, pe lângă că aveau împreună antrenament de vâjthaţ de două ori pe săptămână, Ron avea şi îndatoririle de Perfect. Cu toate acestea, Hermione, care avea mai multe cursuri decât amândoi, nu numai că îşi termina toate temele, dar găsea timp să mai tricoteze şi haine pentru spiriduşi. Harry trebui să recunoască faptul că începuse să se perfecţioneze; acum putea să facă aproape tot timpul diferenţa dintre pălării şi şosete.

Dimineaţa vizitei în Hogsmeade se ivi luminoasă, dar vijelioasă. După micul dejun se înşiruiră în faţa lui Filch, care le verifică numele pe lista lungă a elevilor care aveau permisiunea părinţilor sau a tutorilor de a vizita salul. Cu o oarecare durere, Harry îşi aminti că, dacă nu ar fi fost Sirius, nu ar fi putut să se ducă deloc.

Când Harry ajunse la Filch, îngrijitorul inspiră cu putere, de parcă ar fi încercat să detecteze un miros suspect. Apoi încuviinţă scurt din capul care îi făcu iar maxilarul să tremure şi Harry merse mai departe, ieşind pe treptele de piatră, în ziua rece şi totuşi însorită.

— Ăă… de ce te-a mirosit Filch? întrebă Ron, în timp ce el, Harry şi Hermione porniră cu un pas vioi spre drumul larg către poarta de intrare.

— Bănuiesc că a verificat dacă era vreun iz de bombe cu miros de băligar, zise Harry, râzând încet. Am uitat să vă spun…

Şi le povesti cum îi trimisese scrisoarea lui Sirius şi cum, câteva secunde mai târziu, Filch dăduse buzna înăuntru, cerând să o vadă. Într-un fel, spre uimirea sa, lui Hermione i se păru foarte interesantă această istorisire, mult mai atrăgătoare decât i se păruse lui însuşi.

— A spus că a primit un pont că făceai o comandă de bombe cu miros de băligar? Dar cine i-a vândut pontul?

— Nu ştiu, zise Harry ridicând din umeri. Poate Reacredinţă, poate i s-o fi părut o glumă bună.

Trecură printre stâlpii înalţi de piatră împodobiţi cu mistreţi înaripaţi şi o luară la stânga pe drumul către sat, cu vântul răvăşindu-le părul.

— Reacredinţă? zise Hermione sceptică. Păi… da… poate…

Şi rămase cufundată în gânduri pe tot drumul prin împrejurimile satului Hogsmeade.

— Şi unde mergem până la urmă? întrebă Harry. La „Trei mături”?

— A… nu, zise Hermione, trezindu-se din visare, este totdeauna aglomerat şi foarte zgomotos. Le-am spus celorlalţi să ne întâlnim la „Capul de mistreţ”, celălalt bar, ştiţi voi care, nu este pe strada principală. Cred că este puţin… ştiţi voi… ferit… dar elevii nu merg acolo în mod normal, aşa că nu cred că o să ne audă cineva.

Merseră pe strada principală, pe lângă „Magazinul de glume vrăjitoreşti al lui Zonko”, unde fură surprinşi să-i vadă pe Fred, George şi Lee Jordan, pe lângă poştă, de unde ieşeau bufniţele la intervale regulate. O luară pe o stradă lăturalnică în capul căreia era un mic han. Deasupra uşii era agăţat un semn de lemn ponosit care atârna de un lanţ ruginit, cu o poză a unui cap de mistreţ tăiat, care sângera pe pânza albă din jur. În timp ce se apropiau, semnul scârţâia bătut de vânt. Toţi trei rămaseră nehotărâţi în faţa uşii.