Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

Era puţin încruntat, arăta că se gândeşte. Apoi zise:

— Asta e o idee bună.

— Ce idee? spuse Harry.

— Să ne înveţi tu cum să facem, răspunse Ron.

— Dar…

Acum Harry zâmbea, convins că îl luau amândoi peste picior.

— Dar eu nu sunt profesor, nu pot să…

— Harry, eşti cel mai bun din anul nostru la Apărarea contra Magiei Negre, zise Hermione.

— Eu? spuse Harry, zâmbind mai larg ca niciodată. Nu, nu e adevărat, mi-ai luat-o înainte la toate testele…

— Da' de unde, spuse Hermione calmă. Tu mi-ai luat-o înainte în anul trei — singurul an când am dat amândoi testul şi am avut un profesor care chiar a cunoscut materia. Însă, Harry, nu vorbesc despre rezultatele unor teste. Gândeşte-te la ce ai făcut!

— Ce vrei să spui?

— Ştii ceva, nu sunt sigur că vreau să-mi predea un tip atât de prost, îi zise Ron lui Hermione, zâmbind puţin, şi se întoarse către Harry. Să ne gândim, continuă el, făcând o faţă ca a lui Goyle când se concentra. Aşa… anul întâi — ai salvat Piatra Filozofală de Ştii-Tu-Cine.

— Dar a fost noroc, zise Harry, nu iscusinţă…

— Anul doi, îl întrerupse Ron, ai omorât vasiliscul şi l-ai distrus pe Cruplud.

— Da, dar dacă nu ar fi apărut Fawkes, aş fi…

— Anul trei, zise Ron, şi mai tare, te-ai luptat cu aproape o sută de Dementori odată…

— Ştii că am scăpat ca prin urechile acului, dacă nu ar fi fost Clepsidra Timpului…

— Anul trecut, spuse Ron, acum aproape strigând, te-ai luptat din nou cu Ştii-Tu-Cine…

— Ascultaţi-mă! spuse Harry aproape supărat, pentru că acum Ron şi Hermione zâmbeau amândoi. Ascultaţi-mă, da? Sună extraordinar când o spuneţi aşa, dar tot ce s-a întâmplat a fost noroc… În cea mai mare a timpului nici nu ştiam ce fac, nu am plănuit nimic, am făcut doar ce mi-a venit în minte, şi am fost aproape tot timpul ajutat…

Ron şi Hermione încă zâmbeau, iar Harry simţi cum începe să-şi piardă cumpătul; nici măcar nu era sigur de ce era atât de supărat.

— Nu mai staţi acolo zâmbind de parcă aţi şti mai bine ca mine, am fost acolo, nu-i aşa? spuse el înflăcărat. Ştiu ce s-a întâmplat, da? Şi nu am scăpat de toate astea pentru că am fost strălucit la Apărarea contra Magiei Negre, am scăpat pentru că… pentru că am primit mereu ajutor la momentul potrivit, sau pentru că am ghicit corect… dar totul a fost o bâjbâială, habar nu aveam ce făceam… NU MAI RÂDEŢI!

Bolul cu esenţă de Murtlap căzu pe jos şi se făcu ţăndări. Îşi dădu seama că era în picioare, deşi nu îşi aminti când se ridicase. Şmecherilă fugi ca din puşcă sub o canapea. Zâmbetele lui Ron şi Hermione dispăruseră.

— Nu ştiţi cum este! Nici unul… nici unul dintre voi nu a trebuit să-l înfrunte, nu-i aşa? Credeţi că nu trebuie decât să memorezi nişte vrăji şi după aceea să i le arunci în faţă, de parcă ai fi în clasă sau ceva de genul ăsta? Tot timpul ştii sigur că între tine şi moarte nu este decât propriul… propriul creier, sau instinct sau ce-o fi… De parcă poţi să gândeşti cum trebuie când ştii că mai ai o nanosecundă până vei fi ucis sau torturat, sau până vei privi cum îţi mor prietenii… Asta nu ne-au predat niciodată la ore, cum este să ai de-a face cu astfel de lucruri… Şi voi doi staţi acolo şi vă purtaţi ca şi când aş fi un băieţel deştept fiindcă am rămas în viaţă, de parcă Diggory a fost prost, de parcă ar fi făcut o greşeală… Chiar nu înţelegeţi, aş fi putut foarte bine să fiu eu, aşa ar fi fost dacă nu ar fi avut nevoie de mine Cap-de-Mort…

— Nu am zis nimic de genul ăsta, prietene, zise Ron îngrozit. Nu ne-am luat de Diggory, sincer… ai înţeles greşit ce…

Se uită neajutorat la Hermione, care încremenise.

— Harry, zise ea timid, nu înţelegi? Exact… exact de asta avem nevoie de tine… Trebuie să ştim cum este în r-realitate… să îl înfrunţi… Să îl înfrunţi pe C-Cap-de-Mort.

Era prima oară când rostise vreodată numele lui Cap-de-Mort, iar asta îl calmă pe Harry mai mult decât orice. Răsuflând încă din greu, se prăbuşi la loc în fotoliu, dându-şi seama abia atunci că nou îl mâna îl durea din nou îngrozitor. Îşi dorea să nu fi spart bolul cu esenţă de Murtlap.

— Păi… gândeşte-te la asta, spuse Hermione încet. Te rog?

Lui Harry nu îi veni nimic în minte. Îi era deja ruşine de felul cum izbucnise. Încuviinţă din cap, fără să fie foarte sigur cu ce anume era de acord.

Hermione se ridică.

— Păi, mă duc la culcare, zise ea pe o voce cum nu se poate mai firească. Ăă… noapte bună.

Se ridică şi Ron.

— Vii? îi spuse el stânjenit lui Harry.

— Da, spuse Harry. I-imediat. Să strâng aici.

Arătă spre bolul spart de pe jos. Ron încuviinţă din cap şi plecă.

— Reparo, murmură Harry, îndreptându-şi bagheta spre cioburile de porţelan.

Cioburile se adunară imediat, la fel ca la început, însă esenţa de Murtlap era pierdută pentru totdeauna.

Era deodată atât de obosit, încât fu tentat să se aşeze iar în fotoliu şi să doarmă acolo, însă făcu un efort, se ridică şi se duse sus după Ron. Noaptea sa agitată fu marcată iar de vise cu coridoare lungi şi uşi încuiate.

Ziua următoare se trezi că-l ustură din nou cicatricea.

Timp de două săptămâni întregi după propunerea iniţială, Hermione nu mai zise nimic despre ideea ca Harry să predea lecţii de Apărarea contra Magiei Negre. Detenţiile lui Harry cu Umbridge se terminaseră în sfârşit (se îndoia că-i vor mai dispărea vreodată cuvintele care acum îi erau inscripţionate pe mână); Ron mai fusese la patru antrenamente de vâjthaţ şi în timpul ultimelor două nu mai ţipase nimeni la el; în fine, toţi trei reuşiră să-şi facă şoarecii să dispară la Transfigurare (Hermione chiar trecuse la pisoi). Aşa că abordară din nou subiectul, într-o seară vijelioasă de la sfârşitul lui septembrie, când erau la bibliotecă, căutând ingrediente de poţiuni pentru Plesneală.

— Harry, mă întrebam, spuse Hermione brusc, dacă te-ai mai gândit la Apărarea contra Magiei Negre.

— Bineînţeles că m-am gândit, spuse Harry morocănos, cum aş putea să uit, cu hoaşca aia bătrână care ne predă…

— Mă refer la ideea pe care am avut-o eu şi Ron…

Ron îi aruncă o privire speriată, puţin ameninţătoare. Fata se încruntă la el.

— A, da, am înţeles… să ne înveţi tu.

Harry nu răspunse imediat. Chipurile, citea o pagină din cartea Antidoturi asiatice antivenin, dar de fapt vroia să spună ce gândea.

Chibzuise foarte mult la asta pe parcursul ultimelor două săptămâni. Uneori i se părea o idee nebunească, aşa cum i se păruse în seara când i-o sugerase Hermione, însă câteodată se trezea gândindu-se la vrăjile care îl ajutaseră cel mai mult în diferitele confruntări cu creaturile Întunecate şi cu Devoratorii Morţii… De fapt, se trezise făcând planuri de lecţii inconştient…

— Păi, zise el rar, când nu mai putu să pretindă că i se păreau interesante Antidoturile asiatice antivenin, da, m-am… m-am gândit puţin la asta.

— Şi? spuse Hermione entuziasmată.

— Nu ştiu, zise Harry, trăgând de timp şi ridicându-şi privirea spre Ron.

— Eu am crezut de la bun început că e o idee valabilă, Ron, care părea mai dornic să se alăture conversaţiei, acum că era sigur că Harry nu avea să înceapă iar să ţipe.