Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Aş vrea să îmi preziceţi ceva, zise profesoara Umbridge foarte clar.

Acum Harry şi Ron nu mai erau singurii care se uitau şi ascultau pe furiş de după cărţi. Cei mai mulţi din clasă se holbau fascinaţi la profesoara Trelawney, în timp ce aceasta se ridică în picioare cât era de înaltă, zornăindu-şi mărgelele şi brăţările.

— Ochiul lăuntric nu vede la comandă! spuse ea pe un ton scandalizat.

— Înţeleg, spuse profesoara Umbridge cu blândeţe, notându-şi iar ceva pe clipboard.

— Dar… eu… dar… staţi puţin! zise profesoara Trelawney brusc, încercând să îşi recapete vocea eterică, deşi efectul mistic fu oarecum distrus de modul în care tremura de supărare. Cred… cred că văd ceva… ceva care vă priveşte… vai, simt ceva… ceva sumbru… un mare pericol…

Profesoara Trelawney îşi îndreptă un deget tremurând către profesoara Umbridge, care continua să îi zâmbească prietenos, cu sprâncenele ridicate.

— Mă tem… mă tem că sunteţi într-un mare pericol! încheie dramatic profesoara Trelawney.

— Am înţeles, zise ea încet, mâzgălind iarăşi pe clipboard. Păi, dacă asta este tot ce puteţi…

Se întoarse, lăsând-o pe profesoara Trelawney încremenită în acel loc, cu răsuflarea tăiată. Harry întâlni pe furiş privirea lui Ron şi ştiu că şi el se gândea exact la acelaşi lucru: ştiau amândoi că profesoara Trelawney era o escroacă bătrână, dar pe de altă parte, o detestau atât de mult pe Umbridge, încât se simţeau cu totul de partea lui Trelawney — asta până când se aruncă asupra lor câteva secunde mai târziu.

— Ei bine? zise ea, trosnindu-şi neobişnuit de vioi degetele lungi sub nasul lui Harry. Te rog, arată-mi cum te-ai descurcat cu jurnalul de vise.

Iar când termină de interpretat cu vocea ridicată visele lui Harry (dintre care toate, chiar şi cele în care era vorba de mâncatul terciului, păreau să prezică o moarte înspăimântătoare şi apropiată), nu o mai privi deloc cu la fel de multă compasiune ca înainte. În tot acest timp, profesoara Umbridge rămase la câţiva metri depărtare, luând notiţe pe clipboard-ul acela, iar când sună clopoţelul, coborî prima pe scara argintie şi zece minute mai târziu, când ajunseră cu toţii la ora de Apărare contra Magiei Negre, îi aştepta acolo.

Când intrară în clasă, fredona şi îşi zâmbea sieşi. Harry şi Ron îi spuseră lui Hermione, care fusese la Aritmanţie, ce se întâmplase la Previziunile despre Viitor, în timp ce îşi scoaseră cu toţii exemplarele din Teoria defensivei magice.

Însă înainte ca Hermione să poată să întrebe ceva, profesoara Umbridge le spuse să facă linişte şi se aşternu tăcerea.

— Baghetele în ghiozdane, le zise ea tuturor zâmbind, iar cei care fuseseră destul de încrezători şi le scoseseră, le puseră cu tristeţe înapoi în ghiozdane. Având în vedere că am terminat primul capitol ora trecută, aş vrea ca azi să daţi cu toţii la pagina nouăsprezece şi să începeţi să citiţi Capitolul doi, „Teorii defensive obişnuite şi derivaţiile lor”. Nu aveţi voie să vorbiţi.

Zâmbind în continuare larg, se aşeză mulţumită la catedră. Clasa oftă, în timp ce elevii dădură cu toţii, în acelaşi timp, paginile până la numărul nouăsprezece. Harry se întrebă dacă erau destule capitole ca să stea să citească din carte tot anul, şi era pe punctul de a verifica la pagina cu cuprinsul, când observă că Hermione ridicase iar mâna.

Profesoara Umbridge observă şi ea, ba mai mult decât atât, părea să fi ales o strategie potrivită pentru această eventualitate. În loc să încerce să simuleze că nu o observase pe Hermione, se ridică şi se plimbă în jurul primului rând de bănci, până când ajunse în dreptul ei, apoi se aplecă şi şopti, ca să nu o poată auzi ceilalţi:

— Ce mai este de data asta, domnişoară Granger?

— Am citit deja al doilea capitol, spuse Hermione.

— Bine, atunci treci la al treilea.

— L-am citit şi pe acela. Am citit toată cartea.

Profesoara Umbridge clipi în gol, însă îşi recăpătă prezenţa de spirit aproape imediat.

— Păi, atunci ar trebui să îmi poţi spune ce zice Slinkhard despre contrablesteme în capitolul cincisprezece.

— Spune că aceste contrablesteme au o denumire nepotrivită, zise Hermione cu promptitudine. Spune că denumirea de „contrablestem” este folosită de oameni pentru blestemele lor când vor să le facă să sune mai acceptabil.

Profesoara Umbridge îşi ridică sprâncenele şi Harry ştiu că era impresionată, împotriva voinţei ei.

— Însă eu nu sunt de acord, continuă Hermione.

Sprâncenele profesoarei Umbridge se ridicară puţin mai sus şi privirea îi deveni ceva mai rece.

— Nu eşti de acord? repetă ea.

— Da, nu sunt de acord, spuse Hermione care, spre deosebire de Umbridge, nu vorbea în şoaptă, ci pe un ton clar, răsunător, care până atunci atrăsese deja atenţia restului clasei. Domnului Slinkhard nu îi prea plac blestemele, nu-i aşa? Însă eu cred că pot fi foarte utile, când sunt folosite defensiv.

— A, da, chiar aşa? spuse profesoara Umbridge, uitând să vorbească în şoaptă şi îndepărtându-se. Păi, mă tem că părerea care contează e a domnului Slinkhard, nu a dumitale, domnişoară Granger.

— Dar… Începu Hermione.

— Destul, zise profesoara Umbridge.

Se întoarse în faţa clasei şi rămase înaintea lor, lipsită de toată voioşia de care dăduse dovadă la începutul orei.

— Domnişoară Granger, o să iau cinci puncte de la casa Cercetaşilor.

La auzul acestor cuvinte, avu loc o explozie de şoapte.

— Din ce motiv? zise Harry supărat.

— Nu te băga! îi şopti Hermione poruncitor.

— Pentru că îmi deranjează ora cu comentarii inutile, spuse profesoara Umbridge liniştită. Sunt aici ca să vă învăţ să folosiţi o metodă aprobată de Minister, care nu include invitarea elevilor să îşi spună părerile despre nişte probleme pe care nu le înţeleg aproape deloc. Se prea poate ca profesorii pe care i-aţi avut înainte la această materie să vă fi dat mai multă libertate, însă având în vedere că nici unul dintre ei — poate în afară de profesorul Quirrell, care cel puţin a părut să se rezume la subiecte potrivite vârstei voastre — nu ar fi trecut de inspecţia Ministerului…

— Da, Quirrell a fost un profesor extraordinar, zise Harry tare, dar a avut doar problema aceea neînsemnată cu Cap-de-Mort, care îi ieşea prin ceafă.

Această declaraţie fu urmată de una dintre cele mai apăsătoare tăceri pe care le auzise Harry în viaţa lui. Apoi veni şi verdictul.

— Cred că nu ţi-ar strica încă o săptămână de detenţie, domnule Potter, zise Umbridge mieros.

Tăietura de pe mâna lui Harry abia se vindecase, însă până în dimineaţa următoare sângera din nou. Nu se plânse în timpul detenţiei din acea seară; era hotărât să nu îi dea această satisfacţie lui Umbridge; scrise iar Nu am voie să spun minciuni şi nu îi scăpă nici un sunet de pe buze, deşi tăietura se adâncea cu fiecare literă.

Partea cea mai rea a acestei a doua săptămâni de detenţie fu reacţia Angelinei, exact aşa cum prezisese George. Îl prinse marţi, chiar când sosise la masa Cercetaşilor să ia micul dejun, şi strigă atât de tare, încât profesoara McGonagall veni ca o furtună la ei de la masa profesorilor.

— Domnişoară Johnson, cum îndrăzneşti să faci o asemenea gălăgie în Marea Sală? Cinci puncte pierdute de Cercetaşi!

— Dar, doamnă profesoară… a reuşit să ajungă iar în detenţie…