Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

Harry simţi cum i se înfierbântă faţa şi simulă un mic atac de tuse. Când se opri, fu dezamăgit să descopere că Hermione era încă în miezul discuţiei despre notele de la N.O.V.-uri.

— Deci, calificativul maxim este „R” de la „Remarcabil”, spunea ea, şi apoi este un „A”…

— Nu, „P”, o corectă George, „P” de la „Peste Aşteptări”. Am considerat mereu că eu şi Fred ar fi trebuit să luăm „P”-uri la toate, pentru că eram peste aşteptări fie şi pentru că ne prezentam la examene.

Râseră cu toţii, în afară de Hermione, care continuă intransigentă:

— Şi, după „P” este „A” pentru „Acceptabil”, şi asta este ultima notă de trecere, nu-i aşa?

— Da, zise Fred, punându-şi o chiflă întreagă în supă, transferând-o apoi în gură şi înghiţind-o întreagă.

— Şi după aia iei un „I” pentru „Insuficient” — Ron ridică mâinile, parodiind o sărbătorire — şi „G” de la „Groaznic”.

— Şi apoi „T”, îi reaminti George.

— „T”? întrebă Hermione, îngrozită. Mai mic de „G”? De la ce poate să vină „T”?

— De la „Trol”, zise George prompt.

Harry râse din nou, deşi nu era foarte sigur dacă George vorbea sau nu serios. Îşi imagină cum ar fi fost dacă ar fi încercat să-i ascundă lui Hermione că luase „T” la toate N.O.V.-urile şi imediat îşi promise ca din acel moment să înveţe mai mult.

— Aţi avut până acum inspecţie la vreo oră? îi întrebă Fred.

— Nu, zise Hermione imediat. Dar voi?

— Chiar acum, înainte de prânz, zise George. La Farmece.

— Cum a fost? întrebară Harry şi Hermione în acelaşi timp. Fred ridică din umeri.

— Nu a fost rău. Umbridge doar a stat într-un colţ, luând notiţe pe un clipboard. Ştiţi cum e Flitwick, a tratat-o ca pe un musafir, nu a părut să-l deranjeze deloc. Ea nu a zis prea multe. I-a pus Aliciei nişte întrebări despre cum e la ore de obicei, Alicia i-a spus că foarte bine, şi asta a fost tot.

— Nu pot să mi-l imaginez pe Flitwick notat necorespunzător, zise George, de obicei toţi elevii lui trec cu bine de examene.

— Cu cine aveţi după-amiaza asta? îl întrebă Fred pe Harry.

— Cu Trelawney…

— Un „T” adevărat.

— … Şi cu Umbridge în persoană.

— Păi, să fii băiat cuminte şi să nu-ţi pierzi firea cu Umbridge, spuse George. Angelina o să-şi iasă din minţi dacă mai lipseşti de la alte antrenamente de vâjthaţ.

Însă Harry nu trebui să aştepte ora de Apărare contra Magiei Negre ca să o întâlnească pe profesoara Umbridge. Tocmai îşi scotea jurnalul de vise aşezat chiar în fundul clasei întunecoase de Previziuni despre Viitor, când Ron îi dădu un cot în coaste şi, uitându-se în jur, o văzu pe profesoara Umbridge apărând prin trapa din podea. Elevii, care până atunci vorbiseră veseli, tăcură imediat. Coborârea subită a nivelului zgomotelor o făcu pe profesoara Trelawney, care trecea printre ei împărţind exemplare din Oracolul viselor, să se uite în jur.

— Bună seara, doamnă profesoară Trelawney, zise profesoara Umbridge cu zâmbetul ei larg. Sper că aţi primit mesajul meu? În care vă erau anunţate ora şi data inspecţiei?

Profesoara Trelawney încuviinţă scurt din cap şi, părând foarte nemulţumită, se întoarse cu spatele la profesoara Umbridge şi continuă să împartă cărţi. Zâmbind în continuare, profesoara Umbridge apucă cel apropiat scaun de spătar şi îl trase în faţa clasei, astfel încât să rămână cu câţiva centimetri în spatele profesoarei Trelawney. Apoi se aşeză, îşi scoase clipboard-ul din sacoşa înflorată şi ridică privirea, aşteptând să înceapă ora.

Profesoara Trelawney îşi strânse şalurile în jurul ei, cu mâinile tremurându-i puţin, şi cercetă clasa prin ochelarii care măreau extraordinar de tare.

— Astăzi vom continua studiul viselor profetice, spuse ea cu o tentativă curajoasă de a-şi păstra obişnuitul ton mistic, deşi îi tremura puţin vocea. Vă rog să vă grupaţi pe perechi şi vă să interpretaţi între voi ultimele viziuni de pe timpul nopţii cu ajutorul Oracolului.

Dădu să plutească înapoi, o văzu pe profesoara Umbridge stând chiar lângă scaunul ei şi coti imediat la stânga, către Parvati şi Lavender, care erau deja cufundate într-o discuţie despre cel mai recent vis al lui Parvati.

Harry îşi deschise exemplarul său din Oracolul viselor, privind-o pe Umbridge pe furiş. Începuse deja să ia notiţe pe clipboard. După câteva minute se ridică şi începu să se plimbe prin cameră, pe urmele lui Trelawney, ascultându-i conversaţiile cu elevii şi punând din când în când întrebări. Harry îşi plecă grăbit capul peste carte.

— Gândeşte-te la un vis, repede, îi spuse el lui Ron, în caz că vine broasca râioasă.

— M-am gândit data trecută, protestă Ron, e rândul tău, povesteşte tu unul.

— Ah, nu ştiu, spuse disperat Harry, care nu îşi amintea să fi visat deloc în ultimele zile. Să zicem că am visat că… Îl înecam pe Plesneală în ceaun. Da, asta s-ar potrivi…

Ron chicoti, în timp ce deschidea Oracolul viselor.

— Bine, trebuie să adunăm vârsta ta cu data când ai avut visul, numărul literelor subiectului… adică „înec”, „ceaun” sau „Plesneală”?

— Nu contează, alege-l pe oricare dintre ele, zise Harry, riscând să arunce o privire în spate.

Profesoara Umbridge stătea acum lângă profesoara Trelawney, luând notiţe, în timp ce profesoara de Previziuni despre Viitor îi punea întrebări lui Neville despre jurnalul său de vise.

— Când ai visat asta? spuse Ron, cufundat în calcule.

— Nu ştiu, azi-noapte, când vrei tu, îi zise Harry, încercând să asculte ce îi spunea Umbridge profesoarei Trelawney.

Acum erau doar la o masă depărtare de el şi Ron. Profesoara Umbridge îşi mai notă ceva pe clipboard, iar profesoara Trelawney păru extrem de prost dispusă.

— Deci, zise Umbridge, ridicându-şi privirea spre Trelawney, de cât timp sunteţi în acest post, mai exact?

Profesoara Trelawney se încruntă la ea, cu braţele încrucişate şi umerii cocoşaţi, de parcă şi-ar fi dorit să se protejeze cât de mult putea de umilinţa inspecţiei. După o scurtă pauză, timp în care păru să decidă că întrebarea nu era atât de jignitoare ca să o poată ignora în mod convenabil, spuse pe un ton încărcat de resentimente:

— De aproape şaisprezece ani.

— Destul de mult, zise profesoara Umbridge, notându-şi ceva pe clipboard. Şi aţi fost numită de domnul profesor Dumbledore?

— Exact, spuse profesoara Trelawney scurt.

Profesoara Umbridge îşi mai notă ceva.

— Sunteţi o stră-stră-strănepoată a celebrei clarvăzătoare Cassandra Trelawney?

— Da, spuse profesoara Trelawney, ţinându-şi capul un pic mai sus.

O altă însemnare pe clipboard.

— Însă cred — vă rog să mă corectaţi dacă greşesc — că sunteţi prima din familia dumneavoastră după Cassandra care este înzestrată cu darul clarviziunii?

— Se întâmplă uneori ca genul ăsta de lucruri să sară… ăă… peste trei generaţii, zise profesoara Trelawney.

Zâmbetul ca de broască râioasă al profesoarei Umbridge se lăţi.

— Desigur, spuse ea dulce, notându-şi iar ceva. Păi, atunci, aţi putea să îmi preziceţi ceva?

Îşi ridică privirea întrebătoare, zâmbind mai departe.

Profesoara Trelawney încremeni, de parcă nu i-ar fi venit să-şi creadă urechilor.

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise ea, strângându-şi convulsiv şalul în jurul gâtului ei sfrijit.