Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Domnule profesor Binns, zise Harry tare, şi toţi cei din clasă se întoarseră să se uite la el. Nu mă simt bine.

Profesorul Binns îşi ridică privirea de pe notiţe, părând uimit, ca întotdeauna, să descopere camera din faţa lui plină de elevi.

— Nu te simţi bine? repetă el nesigur.

— Câtuşi de puţin, spuse Harry hotărât, ridicându-se în picioare, cu Hedwig ascunsă la spate. Cred că trebuie să mă duc în aripa spitalului.

— Da, zise profesorul Binns, evident nedumerit. Da… da, aripa spitalului… bine, du-te, Perkins…

După ce ieşi din clasă, Harry o puse pe Hedwig înapoi pe umăr şi străbătu repede holul, oprindu-se ca să se gândească doar când ajunse departe de uşa lui Binns. Prima persoană la care s-ar fi gândit să o vindece pe Hedwig ar fi fost Hagrid, desigur; însă, având în vedere că habar nu avea unde era Hagrid, nu îi mai rămânea decât să o găsească pe profesoara Grubbly-Plank şi să spere că îl va ajuta.

Se uită pe fereastră la terenul bătut de vijelie şi pustiu. Nu era nici urmă de ea pe lângă coliba lui Hagrid; dacă nu preda, probabil că era în cancelarie. Începu să coboare scările, cu Hedwig ciripind slăbită, în timp ce i se balansa pe umăr.

Uşa cancelariei era flancată de două himere. Când Harry se apropie, una dintre ele cârâi:

— Ar trebui să fii la ore, tipule.

— Este o urgenţă, zise Harry scurt.

— Oooo, o urgenţă, da? spuse cealaltă himeră pe o voce subţire. Păi, asta ne-a lăsat fără replică, nu?

Harry bătu la uşă. Auzi paşi, apoi uşa se deschise şi el se trezi faţă-n faţă cu profesoara McGonagall.

— Doar nu ai primit o altă detenţie! zise ea imediat, cu lentilele dreptunghiulare scânteindu-i ameninţător.

— Nu, doamnă profesoară! zise Harry grăbit.

— Atunci, de ce nu eşti la ore?

— Se pare că este o urgenţă, zise mieros a doua himeră.

— O caut pe doamna profesoară Grubbly-Plank, îi explică Harry. Este vorba de bufniţa mea, este rănită.

— Bufniţă rănită, ai zis?

Profesoara Grubbly-Plank apăru lângă umărul profesoarei McGonagall, fumând pipă şi ţinând în mână un exemplar din Profetul zilei.

— Da, spuse Harry, ridicând-o pe Hedwig cu grijă de pe umăr, a apărut după celelalte bufniţe de la poşta de dimineaţă şi are ceva la aripă, uitaţi…

Profesoara Grubbly-Plank strânse pipa cu hotărâre între dinţi şi o luă pe Hedwig de la Harry, în timp ce profesoara McGonagall o urmărea.

— Hmm, zise profesoara Grubbly-Plank, mişcându-i-se puţin pipa în timp ce vorbea. Se pare că a atacat-o cineva. Însă nu-mi dau seama ce ar fi putut să fie. Thestralii atacă uneori şi păsări, desigur, însă Hagrid i-a dresat foarte bine pe Thestralii de la Hogwarts să nu se atingă de bufniţe.

Harry nu ştia şi nici nu îi păsa ce erau Thestralii; nu vroia să ştie decât că Hedwig avea să se facă bine. Profesoara McGonagall, însă, se uită tăios la Harry şi zise:

— Potter, ştii cât a călătorit bufniţa aceasta?

— Ăă, spuse Harry. Vine de la Londra, cred.

Îi întâlni privirea pentru o clipă şi ştiu, după modul în care i se uniră sprâncenele la mijloc, că înţelesese că „Londra” însemna ” Casa Cumplită, numărul doisprezece.”

Profesoara Grubbly-Plank scoase un monoclu dintr-un buzunar interior al robei şi şi-l puse la ochi, pentru a examina îndeaproape aripa lui Hedwig.

— Cred că aş putea rezolva problema dacă o laşi la mine, Potter, zise ea.

— În orice caz, nu are voie să zboare la distanţe mari timp de câteva zile.

— Ăă… sigur… mulţumesc, zise Harry, exact când sună de ieşire.

— Pentru puţin, spuse profesoara Grubbly-Plank pe un ton aspru, întorcându-se în cancelarie.

— Stai puţin, Wilhelmina! zise profesoara McGonagall. Scrisoarea lui Potter!

— A, da! spuse Harry, care uitase pentru o clipă de pergamentul legat de piciorul lui Hedwig.

Profesoara Grubbly-Plank i-l dădu şi apoi dispăru în cancelarie ţinând-o în braţe Hedwig, care se uita la Harry de parcă nu îi venea să creadă că o dădea aşa. Simţindu-se puţin vinovat, acesta vru să plece, dar profesoara McGonagall îl chemă înapoi.

— Potter!

— Da, doamnă profesoară McGonagall?

Se uită într-o parte şi în alta a holului; veneau elevi din ambele părţi.

— Ţine minte, zise ea încet grăbită, cu ochii pe sulul de pergament din mâna lui, că liniile de comunicaţie spre şi dinspre Hogwarts ar putea fi urmărite, da?

— Eu… spuse Harry, dar şuvoiul de elevi care curgea de-a lungul holului aproape că îl ajunsese din urmă.

Profesoara McGonagall îi făcu un mic semn cu capul şi se întoarse în cancelarie, lăsându-l acolo pe Harry, care fu luat de curent şi dus în curte. Îi zări pe Ron şi pe Hermione stând deja adăpostiţi într-un colţ, cu gulerele ridicate împotriva vântului. Harry desfăcu sulul, în timp ce se îndrepta grăbit spre ei, şi descoperi cinci cuvinte scrise de Sirius:

Azi, acelaşi loc, aceeaşi oră.

— Hedwig e bine? întrebă Hermione neliniştită, în clipa când Harry ajunse destul de aproape ca să o audă.

— Unde ai dus-o? întrebă Ron.

— La Grubbly-Plank, zise Harry. Şi m-am întâlnit cu McGonagall… Fiţi atenţi…

Şi le povesti ce spusese profesoara McGonagall. Spre uimirea lui, nici unul dintre ei nu păru şocat. Din contră, schimbară nişte priviri pline de înţeles.

— Ce e? spuse Harry, uitându-se când la Ron, când la Hermione.

— Păi, tocmai îi ziceam lui Ron… dacă a încercat cineva să o intercepteze pe Hedwig? Adică, până acum nu a mai fost rănită niciodată pe parcursul unui zbor, nu-i aşa?

— De fapt, de la cine este scrisoarea? întrebă Ron, luând mesajul de la Harry.

— De la Snuffles, spuse Harry încet.

— „Acelaşi loc, aceeaşi oră?” Se referă la focul din camera de zi?

— Evident, spuse Hermione, citind şi ea mesajul şi părând îngrijorată. Tot ce sper este că nu a mai citit-o şi altcineva…

— Însă era sigilată cum trebuie, zise Harry, încercând să se convingă în acelaşi timp şi pe el. Şi nimeni nu ar înţelege ce înseamnă, dacă nu ar şti că am mai vorbit cu el înainte, nu-i aşa?

— Nu ştiu, spuse Hermione neliniştită, aruncându-şi ghiozdanul pe umăr când sună iar clopoţelul, nu ar fi foarte greu să sigileze pergamentul la loc prin magie… Iar dacă este urmărită Reţeaua Zvrr… chiar nu pot să-mi dau seama cum am putea să-l avertizăm să nu vină fără să fim şi de data asta interceptaţi!

Coborâră treptele către celule târşâindu-şi picioarele către ora de Poţiuni şi cufundaţi în gânduri, însă când ajunseră la capătul scărilor fură treziţi la realitate de vocea lui Draco Reacredinţă, care stătea chiar în faţa clasei lui Plesneală, fluturând o bucată de pergament cu aspect oficial şi vorbind mult mai tare decât era cazul, ca să-i poată auzi fiecare cuvânt.

— Da, Umbridge i-a dat echipei de vâjthaţ a Viperinilor permisiunea de a continua imediat să joace, m-am dus să vorbesc cu ea la prima oră. Nici n-a durat mult, adică, îl ştie foarte bine pe tata, el trece tot timpul pe la Minister… o să fie interesant să vedem dacă o să li se permită şi Cercetaşilor să joace în continuare, nu-i aşa?

— Nu spuneţi nimic, îi imploră şoptit Hermione pe Harry şi Ron, care îl priveau pe Reacredinţă cu chipurile împietrite şi pumnii încleştaţi. Asta vrea.

— Adică, spuse Reacredinţă, ridicând vocea încă puţin, cu ochii cenuşii scânteind răuvoitor spre Harry şi Ron, dacă este o problemă de influenţă la Minister, nu prea cred că au şanse… Din câte zice tata, de ani de zile caută o scuză să-l concedieze pe Arthur Weasley… Iar cât despre Potter… tata spune că nu este decât o problemă de timp până când o să-l expedieze Ministerul la Sf. Mungo… se pare că au o secţie specială pentru cei cărora le-a fost zăpăcit creierul prin magie.