Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

Reacredinţă făcu o mutră caraghioasă, cu maxilarul atârnându-i şi dând ochii peste cap. Crabbe şi Goyle scoaseră hohotele lor obişnuite de râs; Pansy Parkinson icni de bucurie.

Ceva se lovi cu putere de umărul lui Harry, dându-l la o parte. O fracţiune de secundă mai târziu, îşi dădu seama că era Neville, care tocmai trecuse furios pe lângă el, îndreptându-se direct spre Reacredinţă.

— Neville, nu!

Harry făcu un salt înainte şi îl prinse pe Neville de robă; Neville se luptă cu disperare, vânturându-şi pumnii şi încercând cu orice preţ să ajungă la Reacredinţă, care păru extrem de şocat pentru o clipă.

— Ajută-mă! îi strigă Harry lui Ron, reuşind să treacă un braţ în jurul gâtului lui Neville şi să îl târască înapoi, departe de Viperini.

Crabbe şi Goyle îşi flexau muşchii braţelor, în timp ce se aşezau în faţa lui Reacredinţă, gata de luptă. Ron îl apucă pe Neville de mâini şi, împreună cu Harry, reuşi să-l aducă înapoi în rândul Cercetaşilor. Neville avea faţa roşie ca focul; strânsoarea lui Harry în jurul gâtului îl făcea greu de înţeles, însă reuşi să bâiguie nişte cuvinte.

— Nu… amuzant… nu mă… Mungo… Îi arăt… eu…

Uşa celulei se deschise. Plesneală apăru în prag. Ochii săi întunecaţi scrutară rândul Cercetaşilor până în dreptul lui Harry şi Ron, care se luptau cu Neville.

— Potter, Weasley, Poponeaţă, vă bateţi? vorbi Plesneală cu o voce rece, batjocoritoare. Zece puncte pierdute de Cercetaşi. Potter, dă-i drumul lui Poponeaţă, sau te paşte detenţia. Toată lumea, înăuntru.

Harry îi dădu drumul lui Neville, care rămase pe loc, gâfâind şi uitându-se urât la el.

— A trebuit să te opresc, zise Harry, ridicându-şi ghiozdanul. Crabbe şi Goyle te-ar fi făcut bucăţi.

Neville nu spuse nimic; îşi înşfăcă ghiozdanul şi intră supărat în celulă.

— Ce a fost asta, zise Ron rar, în timp ce îl urmau pe Neville, pentru numele lui Merlin?

Harry nu răspunse. Ştia exact de ce lui Neville îi era foarte greu să audă de oamenii care erau în spitalul Sf. Mungo din cauza unor afecţiuni magice la creier, însă îi jurase lui Dumbledore că nu va dezvălui nimănui secretul băiatului. Nici măcar Neville nu ştia că Harry era la curent.

Harry, Ron şi Hermione se aşezară la locurile lor obişnuite din fundul clasei, îşi scoaseră pergamentele, penele şi exemplarele cărţii O sută de plante şi ciuperci magice. Cei din jurul lor vorbeau în şoaptă despre ce făcuse Neville, dar, când Plesneală închise uşa celulei cu un zgomot răsunător, toată lumea amuţi.

— Observaţi, zise Plesneală pe tonul său jos şi ironic, că astăzi avem un oaspete.

Făcu un semn către colţul întunecat al celulei şi Harry o văzu pe profesoara Umbridge stând acolo, cu clipboard-ul pe genunchi. Se uită pieziş la Ron şi Hermione, cu sprâncenele ridicate. Plesneală şi Umbridge, cei doi profesori pe care îi detesta cel mai mult. Îi era greu să se hotărască pe care dintre ei îşi dorea să-l vadă triumfând asupra celuilalt.

— Azi vom continua cu Soluţia Întăritoare. Veţi găsi amestecurile la fel cum le-aţi lăsat lecţia trecută; dacă au fost făcute corect, trebuie să se fi maturat bine în timpul week-end-ului. Aveţi instrucţiunile — flutură iar bagheta — pe tablă. Continuaţi.

Profesoara Umbridge petrecu prima jumătate de oră luând notiţe în colţul ei. Harry era foarte nerăbdător să o vadă punându-i întrebări lui Plesneală; atât de nerăbdător, încât deveni din nou neglijent cu poţiunea.

— Sânge de salamandră, Harry! gemu Hermione, apucându-l de încheietură ca să-l împiedice să adauge ingredientul greşit pentru a treia oară, nu suc de rodii!

— Da, spuse Harry vag, lăsând sticla jos şi continuând să se uite spre colţ.

Umbridge tocmai se ridicase.

— Ha, zise el încet, în timp ce ea se plimba printre două rânduri de mese către Plesneală, care era aplecat peste ceaunul lui Dean Thomas.

— Ei bine, elevii par să fie destul de avansaţi pentru nivelul lor, zise ea vioi din spatele lui Plesneală. Deşi nu sunt foarte sigură că este bine faptul că le predaţi o poţiune ca Soluţia Întăritoare. Cred că Ministerul ar prefera să fie eliminată din programă.

Plesneală se ridică încet şi se întoarse spre ea.

— Ia spuneţi… de cât timp predaţi la Hogwarts? întrebă ea, cu pana pe clipboard.

— De paisprezece ani, răspunse Plesneală.

Avea o expresie impenetrabilă. Harry, privindu-i cu atenţie, mai puse câteva picături în poţiune; aceasta şuieră ameninţător şi se făcu din turcoaz portocalie.

— Aţi candidat întâi pentru postul de profesor de Apărare contra Magiei Negre, dacă nu mă înşel? îl întrebă profesoara Umbridge pe Plesneală.

— Da, spuse Plesneală încet.

— Însă aţi eşuat?

Plesneală strânse din buze.

— Evident.

Profesoara Umbridge mâzgăli ceva pe clipboard.

— Şi cred că aţi candidat în mai multe rânduri pentru postul de la Apărarea contra Magiei Negre de când aţi devenit profesor în această şcoală, dacă nu mă înşel?

— Da, spuse Plesneală încet, abia mişcându-şi buzele şi părând foarte supărat.

— Bănuiţi cumva de ce Dumbledore a refuzat sistematic să vă numească în acest post? întrebă Umbridge.

— Vă sugerez să îl întrebaţi pe el, zise Plesneală repezit.

— O, aşa voi face, zise profesoara Umbridge cu un zâmbet dulce.

— Să înţeleg că este ceva important? întrebă Plesneală, cu ochii săi negri întredeschişi.

— O, da, zise profesoara Umbridge, da, Ministerul doreşte să înţeleagă… ăă… trecutul profesorilor până în cele mai mici detalii.

Se îndepărtă, se duse la Pansy Parkinson şi începu să îi pună întrebări despre orele de curs. Plesneală se uită la Harry şi pentru o clipă li se întâlniră privirile. Harry îşi coborî repede privirea spre poţiunea care acum se închega într-un mod îngrozitor şi emana un miros puternic de cauciuc ars.

— Iar nu primeşti note, Potter, spuse Plesneală cu răutate, golind ceaunul lui Harry cu o mişcare de baghetă. Îmi vei scrie un eseu despre compoziţia corectă a acestei poţiuni, arătând unde şi de ce ai greşit. Îl vei preda data viitoare, ai înţeles?

— Da, spuse Harry furios.

Plesneală le dăduse deja teme şi în seara aceea avea antrenament de vâjthaţ; asta însemna alte nopţi nedormite. Habar n-avea cum de se trezise fericit în dimineaţa aceea. Acum nu simţea decât o dorinţă arzătoare ca ziua să se termine.

— Poate că nu mă duc la Previziuni despre Viitor, spuse el sumbru, în timp ce stăteau în curte după prânz, cu vântul mişcându-le poalele robelor şi borurile pălăriilor. O să mă prefac că sunt bolnav şi o să scriu eseul pentru Plesneală, ca să nu mai trebuiască să stau treaz aproape toată noaptea.

— Trebuie să te duci la Previziuni despre Viitor, zise Hermione cu severitate.

— Auzi cine vorbeşte, tu ai renunţat la Previziuni despre Viitor, o urăşti pe Trelawney! spuse Ron indignat.

— Nu o urăsc, spuse Hermione cu superioritate. Pur şi simplu cred că este o profesoară îngrozitoare şi că de fapt e o escroacă bătrână. Dar Harry a lipsit deja de la Istoria Magiei şi nu cred ar trebui să mai piardă încă o oră!

Era prea mult adevăr în aceste cuvinte pentru ca Harry să le poată ignora, aşa că jumătate de oră mai târziu se aşeză înconjurat de atmosfera fierbinte, prea parfumată din clasa de Previziuni despre Viitor, fiind supărat pe toată lumea. Profesoara Trelawney împărţea din nou exemplare ale Oracolului viselor. Harry se gândi că ar fi fost mult mai câştigat dacă ar fi scris eseul-pedeapsă pentru Plesneală în loc să fi stat acolo, încercând să găsească înţelesuri ascunse într-o grămadă de vise inventate.