Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

Farmecele erau mereu una dintre orele la care puteau să se bucure în linişte de o discuţie personală; de obicei era atâta mişcare şi activitate, încât pericolul de a fi auziţi era foarte scăzut. Azi, cu clasa plină de broaşte-bou care orăcăiau şi corbi care croncăneau, şi din cauza ploii torenţiale care şiroia şi răpăia pe ferestrele clasei, discuţia în şoaptă a lui Harry, Ron şi Hermione despre felul în care Umbridge aproape că îl prinsese pe Sirius trecu neobservată.

— Eu m-am gândit la asta de când te-a acuzat Filch că ai comandat bombe cu miros de baligă, pentru că mi s-a părut o minciună străvezie, şopti Hermione. Adică, după ce ţi-ar fi fost citită scrisoarea, ar fi fost cât se poate de clar că nu dăduseşi nici o comandă, aşa că nu ai fi avut deloc probleme… o glumă proastă, nu-i aşa? Însă apoi m-am gândit: dar dacă cineva nu dorise decât o scuză ca să-ţi citească scrisorile? Păi, atunci, ar fi fost un mod perfect de a obţine asta pentru Umbridge… Să îi vândă un pont lui Filch, să îl lase pe el să se ocupe de partea murdară şi să confişte scrisoarea. Apoi ori găsea un mod să o fure, ori îi cerea să o vadă — nu cred că Filch s-ar fi opus, când a susţinut el drepturile elevilor? Harry, striveşti broasca.

Harry se uită în jos; într-adevăr, îşi strângea atât de tare broasca-bou, încât îi ieşeau ochii din cap; o puse repede la loc pe masă.

— Aseară chiar că am scăpat ca prin urechile acului, spuse Hermione. Eu nu mă întreb decât dacă Sirius ştie cât de aproape a fost. Silencio.

Broasca-bou pe care îşi exersa Vraja de Tăcere amuţi în mijlocul orăcăitului şi se uită la el urât şi cu reproş.

— Dacă l-ar fi prins pe Snuffles…

Harry termină fraza în locul ei.

— Probabil că în dimineaţa asta ar fi fost înapoi în Azkaban.

Îşi mişcă bagheta fără să se concentreze prea tare; broasca bou se umflă ca un balon mare şi scoase un fluierat foarte ascuţit.

— Silencio! zise Hermione grăbită, îndreptându-şi bagheta către broasca lui Harry, care se dezumflă încet în faţa lor. Păi, n-are voie să o mai facă, asta este tot. Însă nu pot să-mi dau seama cum să-l anunţăm. Nu putem să-i trimitem o bufniţă.

— Nu cred că va mai risca, spuse Ron. Nu e prost, ştie şi el că a fost cât pe-aci să-l prindă. Silencio!

Corbul mare şi urât din faţa lui scoase un croncănit batjocoritor.

— Silencio. SILENCIO!

Corbul croncăni şi mai tare.

— E din cauza modului în care îţi mişti bagheta, spuse Hermione, privindu-i critic pe Ron. Nu ar trebui să o fluturi, este mai mult o zvâcnitură.

— Corbii sunt mai dificili decât broaştele, spuse Ron printre dinţi.

— Bine, hai să facem schimb, zise Hermione, înşfăcând corbul lui Ron şi înlocuindu-l cu broasca-bou grasă pe care o avea ea. Silencio!

Corbul continuă să îşi deschidă şi închidă ciocul ascuţit, însă nu ieşi nici un sunet.

— Foarte bine, domnişoară Granger, zise profesorul Flitwick cu vocea sa mică şi chiţăită, făcându-i pe Harry, Ron şi Hermione să tresară. Acum încearcă şi tu, domnule Weasley.

— Pof… ? A… a, da, zise Ron, foarte tulburat. Ăă… Silencio!

Zvâcni bagheta atât de tare spre broască, încât o înţepă.

În ochi: broasca scoase un orăcăit asurzitor şi sări de pe masă.

Nici unul dintre ei nu fu surprins că Harry şi Ron primiră ca temă exerciţii în plus cu Vraja de Tăcere.

Le fu permis să rămână înăuntru în timpul pauzei din cauza ploii torenţiale de afară. Îşi găsiră locuri într-o clasă gălăgioasă şi foarte aglomerată de la primul etaj în care Peeves plutea visător lângă candelabru, suflând din când în când bile cu cerneală peste capul cuiva. Abia se aşezaseră, când Angelina se apropie de ei, croindu-şi drum printre grupurile de elevi care şuşoteau.

— Am primit aprobarea! zise ea. Să reînfiinţez echipa de vâjthaţ!

— Minunat! spuseră Ron şi Harry într-un glas.

— Da, zise Angelina, zâmbind larg. M-am dus la McGonagall şi cred că s-ar putea să fi vorbit cu Dumbledore. Oricum, Umbridge nu a avut cum să nu cedeze. Ha! Aşa că vreau să fiţi pe teren astă-seară la şapte, pentru că avem de recuperat timpul pierdut. Vă daţi seama că mai avem doar trei săptămâni până la primul meci?

Se îndepărtă de ei strecurându-se în continuare, scăpă de puţin să nu fie stropită de Peeves cu cerneală, lăsându-i această plăcere unui elev din primul an, şi se făcu nevăzută.

Lui Ron îi păli puţin zâmbetul de pe faţă când se uită pe fereastra care acum era opacă din cauza ploii torenţiale.

— Sper să se facă frumos. Hermione, ce-i cu tine?

Şi ea se uita pe fereastră, dar parcă nici n-ar fi văzut-o. Privea în gol şi căzuse pe gânduri.

— Mă gândeam… zise ea, încruntându-se încă la fereastra care şiroia de ploaie.

— La Siri… Snuffles? spuse Harry.

— Nu… nu chiar… spuse Hermione rar. Ci… mă întrebam… presupun că facem ce trebuie… cred… nu-i aşa?

Harry şi Ron se uitară unul la celălalt.

— Păi, aici chiar că ne-a lămurit, zise Ron. Ar fi fost foarte neplăcut dacă nu ne-ai fi explicat cum trebuie.

Hermione se uită la el de parcă tocmai îşi dăduse seama că era acolo.

— Mă gândeam, zise ea, având acum o voce mult mai puternică, dacă am făcut ce trebuie înfiinţând grupul acesta de Apărare contra Magiei Negre.

— Poftim? ziseră Harry şi Ron în acelaşi timp.

— Hermione, dar a fost ideea ta! spuse Ron indignat.

— Ştiu, spuse Hermione, frângându-şi mâinile. Dar, după ce am vorbit cu Snuffles…

— Dar el este complet de acord, zise Harry.

— Da, spuse Hermione, uitându-se iar la fereastră. Da, şi tocmai asta m-a făcut să cred că, poate, până la urmă nu este o idee bună…

Peeves pluti pe deasupra lor pe burtă, având un pai de suflat pregătit; toţi trei îşi ridicară automat ghiozdanele ca să îşi acopere capetele până când trecu de ei.

— Stai să văd dacă am înţeles bine, spuse Harry supărat, în timp ce îşi lăsau ghiozdanele jos. Sirius este de acord cu noi, aşa că tu crezi că nu ar mai trebui s-o facem?

Hermione părea încordată şi destul de nefericită. Uitându-se acum la mâinile ei, zise:

— Tu chiar ai încredere în judecata lui?

— Da, am! spuse Harry imediat. Ne-a dat mereu sfaturi excelente!

O bilă cu cerneală vâjâi pe lângă ei, nimerind-o pe Katie Bell direct în ureche. Hermione o urmări pe Katie cum se ridică imediat în picioare şi începe să arunce cu obiecte îl Peeves; trecură câteva clipe până când Hermione vorbi din nou şi părea să-şi fi ales cu foarte mare grijă cuvintele.

— Nu credeţi că a devenit… oarecum… nesăbuit… de este închis în Casa Cumplită? Nu credeţi că… Într-un fel trăieşte prin noi?

— Cum adică, „trăieşte prin noi”? replică Harry.

— Adică… păi, cred că ar fi încântat dacă ar putea să formeze societăţi secrete de apărare chiar sub nasul cuiva de la Minister… Cred că este extrem de frustrat pentru că nu poate să facă mai nimic de acolo de unde este… Aşa că am impresia că este dornic să ne stârnească… Într-un fel.

Ron păru cu totul derutat.

— Sirius are dreptate, zise el, chiar că vorbeşti ca mama. Hermione îşi muşcă buza şi nu răspunse. Clopoţelul sună exact când Peeves zbură spre Katie şi îi vărsă o călimară plină în cap.

Vremea nu fu cu nimic mai frumoasă o dată cu trecerea timpului, aşa că la ora şapte în seara aceea, când Harry şi Ron se duseră la antrenamentul de pe terenul de vâjthaţ, se udară leoarcă în câteva minute, cu picioarele alunecându-le pe iarba înmuiată. Cerul era cenuşiu închis şi propice tunetelor, iar ei fură uşuraţi când ajunseră în vestiarele calde şi luminoase, chiar dacă ştiau că îşi trăgeau sufletul doar pentru puţin timp. Îi găsiră pe Fred şi George discutând dacă să se folosească de propriile Cutii de Gustări cu surprize ca să scape de zburat.