Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— … dar pariez că o să ştie ce am făcut, zise Fred din colţul gurii. Măcar dacă nu i-aş fi propus să cumpere nişte Pastile de Vărsat ieri.

— Am putea să încercăm Fondanta Febrei, murmură George, pe asta încă nu a văzut-o nimeni…

— Funcţionează? întrebă Ron plin de speranţă, în timp ce răpăitul ploii pe acoperiş se înteţea şi vântul urla în jurul clădirii.

— Păi, da, spuse Fred, o să-ţi crească imediat temperatura.

— Însă te alegi şi cu nişte coşuri pline de puroi, zise George, de care încă nu am descoperit cum să scapi.

— Dar nu văd nici un coş, zise Ron, uitându-se la gemeni.

— Nu, păi, nu ai cum, spuse Fred sumbru, nu sunt într-un loc expus privirilor celorlalţi.

— Însă fac ca urcatul pe mătură să fie o adevărată pacoste, dacă stai în…

— Bine, toată lumea să fie atentă la mine, spuse Angelina tare, ieşind din biroul căpitanului. Ştiu că nu este o vreme ideală, însă este posibil să jucăm cu Viperinii în condiţii asemănătoare cu acestea, aşa că este o idee bună să vedem cum o să ne descurcăm. Harry, parcă ţi-ai făcut ceva la ochelari ca să nu ţi se aburească de la ploaie, de când am jucat cu Astropufii pe furtuna aia, nu?

— I-a vrăjit Hermione, spuse Harry.

Îşi scoase bagheta, îşi atinse ochelarii şi zise: Impervius!

— Cred că ar trebui să încercăm toţi, spuse Angelina. Dacă nu ne-ar mai ploua în faţă, am vedea mai bine — hai, toată lumea — Impervius! Bine, hai să mergem.

Îşi băgară toţi baghetele în buzunarele interioare ale robelor, îşi puseră măturile pe umăr şi ieşiră din vestiar în urma Angelinei.

Lipăiră prin noroiul din ce în ce mai adânc până în mijlocul terenului; cu tot cu Vraja Impervius, vizibilitatea era încă redusă; lumina scădea repede şi domeniul era acoperit de o perdea de ploaie.

— Bine, la fluierul meu! strigă Angelina.

Harry se ridică de la sol, stropind cu noroi în toate părţile, şi ţâşni în sus, fiind desigur ajutat puţin de vânt. Habar nu avea cum urma să vadă hoţoaica pe vremea aceea; îi era şi aşa destul de greu să observe singurul balon-ghiulea cu care se antrenau; după ce trecuse doar un minut aproape că îl dădu jos de pe mătură şi trebui să folosească tehnica „agaţă-prinde-rostogoleşte” ca să îl evite. Din păcate, Angelina nu văzu asta. De fapt, nu părea să vadă nimic; nici unul dintre ei nu ştia ce făceau ceilalţi. Vântul se înteţea; Harry auzea ploaia răpăind răsunător pe suprafaţa lacului chiar şi de la depărtare.

Angelina îi ţinu acolo aproape o oră, înainte să accepte înfrângerea. Conduse echipa muiată şi nemulţumită înapoi în vestiar, insistând că antrenamentul nu fusese o pierdere de vreme, deşi nu părea nici ea foarte convinsă. Fred şi George păreau deosebit de supăraţi; amândoi mergeau crăcănaţi şi tresăreau la fiecare mişcare. Harry îi auzi plângându-se în şoaptă, în timp ce îşi ştergea părul ud cu un prosop.

— Cred că mie mi s-au spart câteva, spuse Fred pe o voce pustie.

— Mie nu, zise George, cu dinţii încleştaţi, dar pulsează într-un hal fără de hal… mi se pare că sunt mai mari.

— AU! zise Harry.

Îşi înfundă faţa în prosop, cu ochii strânşi de durere. Îl usturase cicatricea de pe frunte, mai tare decât în ultimele săptămâni.

— Ce s-a întâmplat? întrebară mai multe glasuri.

Harry îşi scoase capul de după prosop; vestiarul era în ceaţă, pentru că nu îşi pusese ochelarii, însă îşi dădu seama că toţi se uitau la el.

— Nimic, murmură el, mi-am… băgat un deget în ochi, atâta tot.

Însă îi aruncă lui Ron o privire cu subînţeles, iar cei doi rămaseră în urmă, în timp ce restul echipei ieşi afară, înfofoliţi în pelerine şi cu pălăriile trase mult pe urechi.

— Ce s-a întâmplat? zise Ron, în clipa când Alicia Spinnet dispăru pe uşă. Te-a durut cicatricea?

Harry încuviinţă din cap.

— Dar…

Speriat, Ron se duse la fereastră şi se uită la ploaia de afară.

— Nu… nu poate să fie pe aici, nu-i aşa?

— Nu, murmură Harry, aşezându-se pe o bancă şi frecându-şi fruntea. Probabil că este la câţiva kilometri depărtare. M-a durut pentru că… este… supărat.

Harry nu voise să spună asta şi auzi cuvintele de parcă le-ar fi rostit un străin… Şi totuşi, ştia că erau adevărate. Nu ştia cum anume, dar aşa era; Cap-de-Mort, oriunde ar fi fost, indiferent ce-ar fi făcut, era supărat.

— L-ai văzut? zise Ron îngrozit. Ai… avut o viziune, sau ceva de genul ăsta?

Harry rămase nemişcat, uitându-se în jos şi lăsându-şi mintea şi memoria să se relaxeze după durere.

Un amestec confuz de forme, o afluenţă asurzitoare de voci…

— Vrea să aibă loc ceva şi nu se întâmplă destul de repede, zise el.

Din nou, fu surprins să audă aceste cuvinte din gura lui, şi fu iarăşi sigur că erau adevărate.

— Dar… de unde ştii? zise Ron.

Harry clătină din cap şi îşi acoperi ochii cu mâinile, apăsându-i cu palmele. Văzu câteva steluţe. Îl simţi pe Ron aşezându-se alături pe bancă şi ştiu că se uita la el.

— Asta a fost data trecută? zise Ron pe o voce joasă. Când te-a durut cicatricea în biroul lui Umbridge? Era supărat Ştii-Tu-Cine?

Harry clătină din cap.

— Atunci, ce a fost?

Harry se întorcea în timp. Se uitase în ochii lui Umbridge… Îl duruse cicatricea… şi avusese sentimentul acela straniu în stomac… un sentiment ciudat, un salt… un sentiment fericit… sigur că da, nu îşi dăduse seama despre ce era vorba, fiindcă fusese atât de nefericit…

— Data trecută a fost pentru că era mulţumit, zise el. Foarte mulţumit. Credea… că o să se întâmple ceva de bine. Şi în seara înainte, să ne întoarcem la Hogwarts — se gândi la momentul când îl duruse atât de tare cicatricea în camera lui şi a lui Ron din Casa Cumplită — era mânios…

Se uită la Ron, care îl privea cu gura căscată.

— Ai putea să-i iei locul lui Trelawney, prietene, spuse el pe un ton care oscila între admiraţie şi groază.

— Nu fac profeţii, zise Harry.

— Nu, ştii ce faci? zise Ron, părând şi speriat şi impresionat. Harry, îi citeşti gândurile Ştii-Tu-Cui!

— Nu, zise Harry, clătinând din cap. Presupun că este vorba despre… starea lui. Eu primesc doar frânturi din starea în care este. Dumbledore a zis că s-a întâmplat ceva de genul ăsta anul trecut. A spus că pot să-mi dau seama când Cap-de-Mort este lângă mine, sau când urăşte pe cineva. Ei bine, acum simt şi când este mulţumit…

Urmă o pauză. Vântul şi ploaia biciuiau clădirea.

— Trebuie să îi spui cuiva, zise Ron.

— Ultima dată i-am zis lui Sirius.

— Păi, spune-i şi acum!

— Nu pot, nu? spuse Harry sumbru. Umbridge urmăreşte bufniţele şi focurile, ai uitat?

— Atunci, spune-i lui Dumbledore.

— Tocmai ţi-am zis, ştie deja, spuse Harry scurt, ridicându-se, luându-şi pelerina din cui şi încheindu-şi-o. Nu are sens să-i spun din nou.

Ron îşi închise pelerina, privindu-i gânditor pe Harry.

— Dumbledore ar vrea să ştie, zise el.

Harry ridică din umeri.

— Hai… mai avem de exersat Farmecele de Tăcere. Traversară grăbiţi domeniul întunecat, alunecând şi poticnindu-se pe peluzele noroioase, fără să spună nimic. I Harry se gândea din răsputeri. Ce vroia Cap-de-Mort să aibă loc şi nu se se întâmpla destul de repede?

— … are alte planuri… planuri pe care le poate pune în funcţiune chiar foarte curând… lucruri pe care nu le poate obţine decât prin furt… ca o armă. Ceva ce nu a avut data trecută.