Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Şi dacă ai avea mare nevoie să te duci la baie, zise Harry, amintindu-şi deodată ceva ce spusese Dumbledore la Balul de Crăciun de anul trecut, s-ar umple cu oale de noapte?

— Dobby presupune că da, domnule, zise Dobby, încuviinţând din cap cu sinceritate. Este o cameră cât se poate de uimitoare, domnule.

— Câţi oameni ştiu de ea? zise Harry, îndreptându-se în fotoliu.

— Foarte puţini, domnule. Mulţi o găsesc când au nevoie de ea, domnule, dar de cele mai multe ori nu o mai găsesc a doua oară, pentru că nu ştiu că este mereu acolo, aşteptând să fie folosită, domnule.

— Sună extraordinar, zise Harry, cu inima bătându-i puternic. Dobby, pare perfectă. Când poţi să-mi arăţi unde este?

— Oricând, Harry Potter, domnule, spuse Dobby, încântat de entuziasmul lui Harry. Am putea să mergem şi acum, dacă vreţi!

Pentru o clipă, Harry fu tentat să meargă cu Dobby. Aproape că se ridicase, intenţionând să se ducă în cameră să-şi ia Pelerina Invizibilă, când, nu pentru prima oară, o voce foarte asemănătoare cu cea a lui Hermione îi şopti în ureche: nechibzuit. Era, totuşi, foarte târziu, era extenuat şi avea de terminat eseul pentru Plesneală.

— Nu astă-seară, Dobby, zise Harry cu jumătate de gură, aşezându-se la loc. Este foarte important… nu vreau să o dau în bară, trebuie gândit totul cu grijă. Auzi, poţi să-mi spui exact unde este Camera asta a Necesităţii şi cum să ajung la ea?

Robele le fluturau şi vâjâiau în jur, în timp ce traversară lipăind stratul de legume inundat, ducându-se la cele două ore consecutive de Ierbologie, unde abia auziră ce spunea profesoara Lăstar, din cauza răpăitului picăturilor de ploaie ca nişte bucăţi de gheaţă pe acoperişul serei. Lecţia de Grijă faţă de Creaturile Magice din acea după-amiază trebui ţinută în altă parte decât pe domeniul bătut de furtună, şi anume într-o clasă liberă de la parter. Spre marea lor uşurare, Angelina îi căutase pe membrii echipei ca să le spună că antrenamentul de vâjthaţ fusese anulat.

— Foarte bine, zise Harry încet când îl anunţă, pentru că am găsit un loc unde să avem prima întâlnire de Apărare. Astă-seară, la opt, etajul şapte, vizavi de tapiseria cu Barnabas cel Smintit, pe care îl bat nişte troli cu bâtele. Poţi să le spui tu lui Katie şi Aliciei?

Păru puţin jignită dar promise să le spună şi celorlalţi. Harry se întoarse înfometat la cârnaţii şi piureul său. Când îşi ridică privirea să ia o gură de suc de dovleac, văzu că Hermione îl privea.

— Ce este? zise el cu o voce groasă.

— Păi… nimic, doar că planurile lui Dobby nu sunt totdeauna foarte sigure. Mai ţii minte când te-a făcut să îţi pierzi oasele braţului?

— Camera asta nu este doar o idee nebunească a lui Dobby; şi Dumbledore ştie, mi-a vorbit de ea la Balul de Crăciun.

Figura lui Hermione se lumină.

— Ţi-a zis Dumbledore de ea?

— Doar în trecere, zise Harry, ridicând din umeri.

— A, păi, atunci e în ordine, spuse Hermione vioaie, fără vreun alt comentariu.

Cei doi şi cu Ron petrecură aproape restul zilei găsind oamenii care semnaseră lista la „Capul de mistreţ” şi spunându-le unde să se întâlnească în seara aceea. Oarecum spre dezamăgirea lui Harry, Ginny fu cea care reuşi să le găsească prima pe Cho Chang şi pe prietena ei; însă, până la sfârşitul cinei se convinse că veştile fuseseră transmise fiecăruia dintre cei douăzeci şi cinci de oameni care apăruseră la „Capul de mistreţ”.

La şapte jumătate Harry, Ron şi Hermione ieşiră din camera de zi a Cercetaşilor, Harry strângând în mână o anumită bucată de pergament vechi. Cei din anul cinci aveau voie pe hol până la ora nouă, însă toţi trei se tot uitau în jur neliniştiţi, în timp ce se îndreptau spre etajul şapte.

— Staţi puţin, îi avertiză Harry, desfăşurând pergamentul când ajunse la capul scărilor, atingându-i cu bagheta şi murmurând: Jur solemn că nu e nimic de capul meu.

Pe pergamentul gol apăru o hartă a Şcolii Hogwarts. Puncte mici şi negre, etichetate cu nume, se mişcau întruna, arătând unde erau diverşi oameni.

— Filch este la etajul doi, zise Harry, ţinând harta aproape de ochi, iar Doamna Norris este la etajul patru.

— Şi Umbridge? întrebă Hermione neliniştită.

— În biroul ei, zise Harry, arătând-o cu degetul. În ordine, la drum.

Merseră repede pe coridor către locul pe care i-l descrisese Dobby lui Harry — o bucată de perete gol vizavi de o tapiserie imensă, care înfăţişa încercarea prostească a lui Barnabas cel Smintit de a-i învăţa pe troli să facă balet.

— Bine, zise Harry încet, în timp ce un trol mâncat de molii se opri din bătaia neîncetată a celui ce se dorise profesor de balet pentru a se uita la ei. Dobby a zis să trecem dincolo de porţiunea asta de perete de trei ori, concentrându-ne asupra a ceea ce ne trebuie.

Aşa făcură, întorcându-se brusc în dreptul ferestrei chiar de dincolo de bucata de perete şi apoi în dreptul vazei de mărimea unui om de pe partea cealaltă. Ron închise ochii, concentrându-se; Hermione spuse ceva în şoaptă; Harry îşi ţinu pumnii strânşi, în timp ce se uita înainte.

Avem nevoie de un loc unde să ne luptăm… îşi zise el.

Dă-ne un loc unde să ne antrenăm… un loc unde să nu ne poată găsi…

— Harry! zise Hermione tăios, când se întoarseră după ce trecură a treia oară pe acolo.

O uşă foarte lustruită apăruse în perete. Ron se holbă la ea, părând puţin îngrijorat. Harry întinse mâna, apucă clanţa de aramă, deschise uşa şi intră primul într-o cameră spaţioasă, luminată de torţe pâlpâitoare ca acelea care luminau celulele aflate cu opt etaje mai jos.

Pereţii erau plini cu dulapuri de lemn înţesate cu cărţi şi în loc de scaune iar, pe jos erau perne mari de mătase. Pe rafturile din capătul opus al camerei se găseau mai multe instrumente cum ar fi Trădare, Senzori Secretoşi şi o Oglindă mare a Duşmanilor, despre care Harry era sigur că o văzuse anul trecut în biroul falsului Moody.

— Or să fie bune când o să exersăm Împietrirea, zise Ron entuziasmat, atingând una dintre perne cu piciorul.

— Şi uite câte cărţi! spuse Hermione încântată, trecându-şi un deget peste cotoarele volumelor legate în piele. Compendiul blestemelor obişnuite şi contraacţiunile lor… Magia neagră înfrântă… Vrăji de autoapărare… uau!

Se uită la Harry radiind, iar el îşi dădu seama că prezenţa acelor sute de cărţi o convinsese până la urmă pe Hermione că făceau ce trebuia.

— Harry, este minunat, avem aici tot ce ne trebuie!

Şi, fără alte comentarii, luă Blesteme pentru blestemaţi de pe un raft, se aşeză pe perna cea mai apropiată şi începu să citească.

Se auzi o bătaie timidă la uşă. Harry se întoarse să vadă cine era. Dădu cu ochii de Ginny Neville, Lavender, Parvati şi Dean.

— Vaai, zise Dean, uitându-se în jur impresionat. Ce este locul ăsta?

Harry începu să explice, însă, înainte să termine, mai sosiră alţii şi trebui să o ia de la capăt. Când se făcu ora opt, era ocupată fiecare pernă. Harry se duse la uşă şi întoarse cheia care ieşea din broască; aceasta scoase un sunet limpede şi toată lumea tăcu, uitându-se la el. Hermione îşi puse cu grijă un semn la pagina din Blesteme pentru blestemaţi la care ajunsese şi lăsă cartea deoparte.

— Bine, zise Harry, puţin emoţionat. Acesta este locul pe care l-am găsit pentru antrenamente, şi este… ăă… evident că sunteţi mulţumiţi.