Arthur Clarke: Sfarsitul copilariei

Furtuna se stinge acum, dar reţeaua ceţoasă n-a dispărut. Cred că aurora a fost doar un efect secundar al energiilor eliberate acolo, la frontierele spaţiului…

O clipă: am observat altceva. Greutatea mea se micşorează. Ce-nseamnă asta? Am dat drumul unui creion… cade încet. Se întâmplă ceva cu gravitaţia… Afară e un vânt puternic, în vale zăresc copacii încovoindu-se.

Desigur; atmosfera se pierde. Lemne şi pietre se înalţă spre cer… parcă Pământul însuşi ar vrea să-i urmeze în spaţiu. A apărut un nor gigantic de praf, mânat de vijelie. Este tot mai greu să văd… poate se va limpezi şi-mi voi da seama ce se întâmplă.

Da… aşa-i mai bine! A dispărut orice obiect care putea fi urnit, iar norii de praf s-au risipit. Mă întreb cât va mai rezista clădirea? E şi mai greu de respirat… trebuie să încerc să vorbesc mai rar.

Acum pot vedea iarăşi limpede. Coloana arzătoare este tot acolo, însă se reduce, îngustându-se: arată ca pâlnia unei tornade retrăgându-se între nori. Şi… oh, e greu de descris, dar m-am simţit înconjurat de un ocean de emoţii. Nu erau bucurii sau tristeţi, ci aveau un sens de împlinire, de realizare. A fost imaginaţia mea sau a venit din exterior? Nu ştiu.

Iar acum, asta nu poate fi tot imaginaţia, simt lumea pustie. Înfiorător de pustie! Parcă aş asculta la un aparat de radio care a amuţit brusc. Cerul este iarăşi limpede: reţeaua ceţoasă a dispărut. Spre ce lume se va îndrepta, Karellen? Tu vei continua să fii acolo, slujind-o?

Curios, împrejurul meu totul a rămas neschimbat. Nu ştiu de ce, dar crezusem că…

Jan se opri. Pentru o clipă se strădui să-şi găsească cuvintele, apoi închise ochii, căutând să-şi recapete controlul. Acum nu mai putea fi vorba de teamă sau panică; avea de îndeplinit o datorie ― faţă de Om şi faţă de Karellen.

Începu să vorbească încet, parcă trezindu-se din vis:

― Clădirile din jurul meu, solul, munţii… totul e transparent… pot vedea prin ele. Pământul se dizolvă… Greutatea mea este aproape inexistentă. Ai avut dreptate: au terminat cu joaca.

Cred că mai sunt doar câteva secunde. Munţii se topesc ca nişte nori de fum. Adio, Karellen, Rashaverak ― îmi pare rău pentru voi. Deşi nu pot înţelege, am văzut ce a devenit rasa mea. Tot ceea ce am înfăptuit s-a dus acolo sus, printre stele. Poate că asta încercau să transmită vechile religii. Ele au înţeles greşit: considerau omenirea extrem de importantă, deşi suntem o rasă printre… voi ştiţi câte? Totuşi acum am devenit ceva ce voi nu veţi putea fi niciodată!

A pierit şi râul. Cu toate acestea, nici o schimbare pe cer. Abia mai pot respira. Curios cum Luna continuă să strălucească acolo sus! Mă bucur că au lăsat-o, dar va fi singură acum…

Lumină! De sub mine… din interiorul Pământului… strălucind în sus, prin piatră, prin sol, totul… e tot mai intensă, mai intensă, orbitoare…

Într-o explozie tăcută de lumină, miezul Pământului îşi eliberă energiile acumulate. Pentru scurt timp, undele gravitaţionale traversară dus şi întors Sistemul Solar, modificând foarte puţin orbitele planetare. După aceea, ceilalţi copii ai Soarelui îşi reluară potecile străvechi, aşa cum un lemnişor, plutind pe un iaz liniştit, călăreşte micile valuri create de undele apărute în urma căderii unei pietre.

Din Pământ nu mai rămăsese nimic. Ei sorbiseră ultimii atomi ai substanţei sale. Planeta îi hrănise în momentele culminante ale uluitoarei lor metamorfoze, aşa cum hrana înmagazinată într-un bob de grâu alimentează firicelul plantei ce se înalţă spre Soare.

La şase mii de milioane de kilometri dincolo de orbita lui Pluto, Karellen stătea înaintea unui ecran ce se întunecase brusc. Înregistrarea era completă, misiunea terminată; se îndrepta către lumea pe care o părăsise cu atâta timp în urmă. Era împovărat de greutatea secolelor şi de o mâhnire pe care n-o putea alunga nici o raţiune. Nu jelea Omul; tristeţea era pentru rasa lui, de-a pururi oprită de la împlinire prin forţe pe care nu le putea învinge.

Cu toate realizările sale, se gândi Karellen, cu toate că stăpânea universul fizic, seminţia lui nu era cu nimic superioară unui trib ce-şi desfăşurase întreaga existenţă pe o câmpie netedă şi colbuită. În depărtare se înălţau munţii unde dăinuia frumuseţea şi puterea, unde tunetul se rostogolea deasupra gheţarilor, iar aerul era limpede şi tăios. Acolo soarele continua să strălucească, acoperind piscurile de glorie, în vreme ce ţinutul de dedesubt era scufundat în beznă. Iar ei puteau doar să privească şi să se minuneze; nu puteau escalada niciodată înălţimile acelea.

Totuşi, Karellen ştia, aveau să încerce până în ultima clipă, aveau să-şi aştepte destinul, fără să dispere. Continuau să slujească Overmintea pentru că nu exista alternativă, dar chiar şi în aservirea aceea n-aveau să-şi piardă sufletele.

Display-ul uriaş fulgeră pentru o clipă cu o lumină rubinie, sumbră; fără un efort conştient, Overlordul citi mesajul liniilor schimbătoare. Nava părăsea graniţele Sistemului Solar; energiile ce alimentaseră Propulsia Stelară se retrăgeau rapid. Îşi încheiaseră misiunea.

Karellen ridică mâna şi imaginea se schimbă. În centrul ecranului strălucea o singură stea; de la distanţa aceea, nimeni nu putea spune dacă Soarele avusese vreodată planete, sau că una dintre ele era acum pierdută. Karellen privi mult timp peste hăul ce se lărgea rapid, în vreme ce nenumărate amintiri îi treceau prin mintea sa vastă şi întortocheată. Într-un rămas bun tăcut, îi salută pe oamenii pe care-i cunoscuse, indiferent dacă îl împiedicaseră sau îl ajutaseră în misiunea lui.

Nimeni nu îndrăzni să-l deranjeze sau să-i întrerupă gândurile; şi brusc, întoarse spatele Soarelui care se micşora.