Deci acolo se găseau exponatele Pământului! Trecuseră la câţiva metri de o machetă superbă a Parisului, de comori de artă din douăsprezece secole, adunate de-a valma, de calculatoare moderne şi topoare paleolitice, de receptoare TV şi turbine cu abur. Deschiseseră o uşă enormă şi intraseră în biroul custodelui pentru Pământ.
Tânărul se întrebase dacă el era primul pământean văzut de acesta, sau dacă fusese vreodată pe Pământ; ori poate era pur şi simplu una dintre numeroasele planete de care răspundea şi a căror poziţie exactă nici măcar n-o cunoştea. În orice caz, nu înţelegea engleza şi Vindarten trebuise să joace rolul de translator.
Jan petrecuse câteva ore acolo, vorbind într-un dispozitiv de înregistrat în vreme ce Overlorzii îi arătaseră diferite obiecte terestre. Spre ruşinea lui, descoperise că nu putea identifica multe din ele. Ignoranţa sa asupra rasei din care făcea parte şi a realizărilor ei era uriaşă; se întrebase dacă Overlorzii, cu toate superbele lor însuşiri mintale, puteau cuprinde într-adevăr întreaga structură a culturii omeneşti.
La ieşirea din muzeu, Vindarten îl condusese pe alt traseu. Plutiseră din nou, fără efort, prin coridoarele gigantice însă, de data aceea, prin faţa lor defilaseră creaţiile naturii, nu ale minţii. Sullivan, gândise Jan, şi-ar fi dat viaţa să fie aici şi să vadă minunile evoluţiei din o sută de lumi. Dar, îşi amintise el, Sullivan era probabil mort…
Apoi, fără nici un avertisment, ieşiseră într-o galerie, sus, deasupra unei camere circulare de aproape o sută de metri circumferinţă.
Ca de obicei, nu exista nici un parapet protector şi la început Jan ezitase să se apropie de margine. Vindarten stătea chiar pe muchie, privind calm în jos, de aceea Jan avansase prudent lângă Overlord.
Podeaua se afla doar la douăzeci de metri dedesubt, mult prea aproape. Mai târziu, pământeanul fusese convins că ghidul său nu dorise să-l surprindă şi rămăsese complet uluit de reacţia lui. Urlase îngrozitor şi sărise înapoi, căutând să se ascundă. Abia când ecourile înăbuşite ale răcnetului se stinseseră în atmosfera densă, hotărâse să înainteze iarăşi.
Bineînţeles, era lipsit de viaţă ― nu cum crezuse în prima clipă de panică, viu şi privindu-l. Umplea aproape întreg spaţiul circular şi lumina rubinie strălucea şi scânteia în adâncimile lui de cristal.
Era un ochi gigantic.
― Ce te-a făcut să emiţi sunetul acela? întrebase Vindarten.
― Mi-a fost frică, recunoscuse ruşinat Jan.
― De ce? Doar nu-ţi închipui că aici poate fi vreun pericol?
Omul se întrebase dacă i-ar fi putut explica ce înseamnă o acţiune reflexă, dar se hotărâse să nu încerce.
― Orice lucru cu totul neaşteptat este înfricoşător. Până la analizarea unei situaţii noi, e mai sigur să presupui răul.
Inima continuase să-i bată violent, când privise din nou ochiul monstruos. Desigur, fusese un model mărit, aşa cum se proceda cu insectele şi microbii din muzeele terestre. Totuşi, chiar în momentul întrebării, Jan ştiuse, cu o siguranţă ciudată, că aşa ceva putea exista.
Vindarten nu-i spusese mare lucru; nu constituia domeniul lui de activitate şi nu-l interesa. Din descrierea Overlordului, Jan izbutise să alcătuiască imaginea unei fiinţe ciclopice, trăind printre sfărâmăturile asteroidale ale unui soare îndepărtat, cu înălţimea nelimitată de forţa gravitaţiei, depinzând pentru hrană şi viaţă de raza şi puterea de descompunere a unicului său ochi.
Părea că nu există limită în privinţa creaţiilor Naturii, dacă era silită, şi Jan simţise o plăcere iraţională, descoperind ceva ce Overlorzii nu încercaseră. Aduseseră un caşalot de pe Pământ, dar se opriseră aici.
* * *
Sosise apoi momentul când urcase la nesfârşit, până ce pereţii ascensorului trecuseră de la opalescenţă la o transparenţă de cristal. Păruse că stă, nesusţinut, printre cele mai înalte turnuri ale oraşului, cu nimic ferindu-l de abis. Nu simţise însă o ameţeală diferită celei dintr-un avion, fiindcă nu exista nici o senzaţie de contact cu solul îndepărtat.
Se afla deasupra norilor, împărţindu-şi cerul cu câteva piscuri din metal sau piatră. Dedesubt, stratul de nori se rostogolea alene, precum un ocean trandafiriu. Pe cer, nu departe de soarele sumbru, existau două luni mititele şi palide, iar aproape de centrul discului sângeriu se zărea o umbră mică şi neagră, perfect rotundă. Putea fi o pată solară sau altă lună în tranzit.
Jan îşi plimbase încet privirea pe linia orizontului. Acoperişul de nori se întindea până la marginea planetei uriaşe, dar la o distanţă greu de apreciat, un petic întunecat putea marca turnurile altui oraş. Îl examinase un timp, apoi îşi reluase cercetarea atentă.
Când parcursese jumătate din cercul orizontal, văzuse muntele. Nu se afla la orizont, ci dincolo de el ― un singur pisc ridicându-se desupra marginii lumii, cu pantele inferioare ascunse, aşa cum partea cea mai mare a unui aisberg se găseşte sub linia de plutire. Încercase să-i aproximeze mărimea, însă nu izbutise. Chiar pe o planetă cu gravitaţia atât de scăzută, era greu de crezut că pot exista asemenea munţi. Oare Overlorzii, se întrebase el, făceau ascensiuni pe pantele acelea, plutind aidoma unor vulturi?
Apoi, încet, muntele începuse să se transforme. La început, avusese un roşu posomorât, aproape sinistru, cu câteva semne vagi, greu de distins, în partea superioară. Tocmai încerca să se concentreze asupra lor, când îşi dăduse seama că se mişcau…
La început, nu-i venise să creadă. După aceea, se străduise să-şi reamintească faptul că prejudecăţile nu aveau nici o valoare aici, că nu trebuia să-i permită minţii să respingă nici un mesaj adus de simţuri în tainiţele creierului. Nu trebuia să înţeleagă, ci doar să observe. Înţelegerea avea să vină mai târziu, sau niciodată.
Muntele ― continua să-l numească aşa, întrucât nu exista alt cuvânt pe care să-l poată folosi ― părea viu. Îşi amintise de ochiul monstruos din criptă… dar nu, aşa ceva era de neconceput. Ceea ce vedea nu constituia viaţă organică; ba chiar, bănuise tânărul, nici măcar materie în sensul cunoscut lui.
Roşul cel sumbru se deschisese spre o nuanţă mai ameninţătoare. Apăruseră dungi viu colorate în galben şi, pentru o clipă, lui Jan i se păruse că privea un vulcan revărsând şuvoaie de lavă. Însă şuvoaiele respective, aşa cum deducea după petele şi împestriţările lor, se deplasau în sus.
Apoi, din norii rubinii situaţi în jurul bazei muntelui se înălţase altceva: un inel uriaş, perfect orizontal şi rotund, colorat în nuanţa pe care Jan o lăsase atât de departe; poate nici chiar cerurile Pământului n-aveau un azuriu mai frumos. Nu mai văzuse culorile acelea nicăieri în lumea Overlorzilor şi simţise un nod în gât, cu gândul la amintirile deşteptate.
Inelul se lărgise pe măsură ce urca. Ajunsese deasupra muntelui şi curba exterioară înainta rapid spre tânăr. Era probabil un fel de tornadă, se gândise Jan, un inel de fum aflat deja la mulţi kilometri înălţime. Nu zărise însă rotaţia bănuită şi părea că rămâne la fel de solid, în ciuda dilatării.
Umbra lui se ivise cu mult înainte ca inelul însuşi să treacă pe deasupra, continuând să se înalţe în spaţiu. Îl privise până devenise o linie subţire şi albastră, greu de urmărit pe cerul roşu. Când dispăruse în cele din urmă, se afla pesemne la multe mii de kilometri depărtare şi continua să se extindă.
Privise înapoi către munte. Acesta era acum auriu şi lipsit de semne distinctive. Poate fusese numai o impresie ― ajunsese să creadă orice ― însă părea mai înalt şi mai îngust şi se rotea aidoma unui vârtej. Abia atunci, încă paralizat şi uluit, îşi amintise de videocameră. O ridicase, îndreptând-o spre fenomenul straniu.
Читать дальше