Arthur Clarke: Sfarsitul copilariei

Îl duseseră la o navetă de mărimea unui avion terestru. Simţindu-se ca un pigmeu, se căţărase într-unul din scaunele uriaşe, încercând să zărească prin hublourile de observaţie ceva din planeta ce se apropia.

Călătoria fusese atât de rapidă încât abia avusese timp să distingă câteva detalii ale globului ce se mărea sub el. Chiar acolo, atât de aproape de căminul lor, se părea că Overlorzii foloseau o variantă a Propulsiei Stelare, pentru că după numai câteva minute traversaseră o atmosferă groasă, pătată de nori. Când uşile se deschiseseră, păşise într-o încăpere al cărei plafon probabil glisase, închizându-se imediat după sosirea navei, deoarece deasupra nu exista nici urmă de intrare.

Tânărul părăsise clădirea abia după două zile. Constituia un pasager neaşteptat şi nu aveau unde-l ţine. În plus, nici un Overlord nu înţelegea engleza. Comunicarea era practic imposibilă şi Jan îşi dăduse seama cu amărăciune că un contact cu o rasă străină nu se desfăşura chiar atât de uşor cum fusese adesea descris în ficţiuni. Limbajul semnelor se dovedise lipsit de succes, deoarece depindea prea mult de gesturi, expresii şi atitudini ce nu erau comune Overlorzilor şi oamenilor.

Ar fi fost îngrozitor, se gândise, ca singurii Overlorzi care-i vorbeau graiul să se fi găsit pe Pământ. Putea doar să aştepte şi să spere. Cu siguranţă, vreun savant, vreun expert în rase străine avea să vină să se ocupe de el! Sau era atât de lipsit de importanţă încât nici unul nu putea fi deranjat?

Nu putea părăsi clădirea, fiindcă uşile nu aveau comenzi vizibile. Se deschideau, pur şi simplu, atunci când un Overlord se îndrepta spre ele. Jan încercase acelaşi lucru, agitase obiecte în aer, ca să influenţeze eventualele celule fotoelectrice, dar fără rezultat. Pricepuse că un om din epoca de piatră, rătăcit într-un oraş modern, ar fi fost la fel de neajutorat. O dată încercase să iasă alături de un Overlord, însă fusese împins delicat înapoi. Deoarece nu dorea să-şi irite gazdele în vreun fel, nu mai insistase.

Vindarten sosise înainte ca pământeanul să înceapă să dispere. Overlordul vorbea o engleză stâlcită şi mult prea rapidă, dar şi-o îmbunătăţise cu iuţeală. După câteva zile, putuseră conversa în legătură cu orice subiect ce nu necesita un vocabular de specialitate.

Odată cu apariţia lui Vindarten, Jan scăpase de griji. Nu avea însă ocazia de a face lucrurile dorite, pentru că-şi petrecea aproape tot timpul cu cercetătorii Overlorzi, doritori să efectueze teste lipsite de înţeles, cu nişte instrumente complicate. Lui Jan nu-i plăceau deloc experienţele acelea şi, după o şedinţă cu un fel de aparat de hipnoză, avusese o durere de cap îngrozitoare vreme de câteva ore. Dorea să coopereze, totuşi nu era sigur dacă Overlorzii îi cunoşteau limitele mintale şi fizice. Avusese nevoie de timp îndelungat să-i convingă că trebuie să doarmă la intervale regulate.

Între şedinţe întrezărise câteva aspecte ale oraşului şi-şi dăduse seama cât de dificil şi periculos ar fi fost să încerce să-l exploreze. Străzile erau practic inexistente şi se părea că nu există nici o suprafaţă de transport. Acela era căminul unor fiinţe care puteau zbura şi nu se temeau de gravitaţie. Era perfect normal să te trezeşti în faţa unui abis de câteva sute de metri, sau să constaţi că singura cale de acces într-o încăpere se găsea undeva sus, într-o deschidere din perete. Din sute de exemple, Jan începuse să priceapă că psihologia unei rase înaripate diferea fundamental de cea a creaturilor legate de sol.

Era straniu să-i vadă pe Overlorzi zburând aidoma unor păsări imense printre turnurile oraşului, mişcând aripile prin lovituri rare şi puternice. Aici apărea însă o problemă ştiinţifică. Planeta era uriaşă, mult mai mare decât Pământul, totuşi gravitaţia era scăzută şi Jan se întrebase cum de avea o atmosferă atât de densă. Îl iscodise pe Vindarten şi aflase, aşa cum bănuise, că lumea aceea nu era planeta de baştină a Overlorzilor. Ei apăruseră şi evoluaseră pe o planetă mult mai mică, colonizând-o ulterior pe aceasta, schimbându-i nu numai atmosfera, ci şi gravitaţia.

Arhitectura Overlorzilor era mohorât de funcţională. Pământeanul nu zări nici un ornament, nimic care să nu servească unui scop, chiar dacă uneori acesta depăşea capacitatea lui de înţelegere. Dacă un om al vremurilor medievale ar fi putut vedea oraşul acela scăldat în lumina roşie şi fiinţele ce se deplasau prin el, s-ar fi crezut cu siguranţă în Iad. Până şi Jan, cu toată curiozitatea şi detaşarea lui ştiinţifică, se găsea uneori la limita unei spaime inexplicabile. Absenţa unui singur punct de referinţă familiar poate deveni agasantă chiar şi pentru minţile cele mai limpezi şi detaşate.

Existau apoi multe detalii pe care nu le pricepea şi pe care Vindarten nu putea sau nu voia să i le explice. Ce erau luminile străfulgerătoare şi formele schimbătoare, lucrurile mişcându-se într-atât de iute prin văzduh încât niciodată nu putea fi sigur de existenţa lor? Puteau fi ceva uluitor şi inspirator de veneraţie, sau ceva spectaculos dar banal, aidoma reclamelor luminoase de pe vremuri.

Jan înţelese de asemenea că lumea Overlorzilor cuprindea sunete pe care el nu le putea auzi. Ocazional, distingea ritmuri complexe, gonind de-a lungul spectrului auditiv, pentru a dispărea la una din limitele acestuia. Vindarten părea că nu înţelege conceptul lui Jan despre muzică şi de aceea nu izbuti să rezolve în chip satisfăcător problema.

Oraşul nu era foarte mare; cu siguranţă mult mai mic decât Londra sau New York-ul din zilele lor de glorie. După spusele lui Vindarten, existau câteva mii de asemenea aşezări răspândite pe planetă, fiecare având un scop precis determinat. Pe Pământ, conceptul cel mai apropiat ar fi fost cel de orăşel universitar, cu excepţia faptului că gradul de specializare ajunsese mult mai departe. Locul în care se găsea pământeanul se ocupa exclusiv cu studiul raselor străine.

Într-una din primele călătorii în exteriorul odăiţei în care locuia Jan, Vindarten îl dusese la muzeu. Pentru tânăr reprezentase un impuls psihologic extrem de util, deoarece se trezise într-un loc al cărui scop îl putea înţelege în totalitate. Exceptând dimensiunile sale, muzeul aducea foarte mult cu unul terestru. Merseseră mult până acolo, cu o platformă uriaşă care se mişca aidoma unui piston într-un cilindru vertical de lungime necunoscută. Nu existau comenzi vizibile, iar la începutul şi la sfârşitul coborârii sensul acceleraţiei era evident. Probabil că Overlorzii nu-şi iroseau pe planetă dispozitivele ce produceau câmpuri compensatore. Jan se întrebase dacă întregul interior al planetei era sfredelit de excavaţii şi de ce limitaseră mărimea oraşului prin construcţii subterane, în loc să-l extindă spre exterior? Aceasta era o altă problemă ce avea să rămână fără răspuns.

Puteai să-ţi petreci toată viaţa explorând sălile uriaşe. Aici se găseau realizările mai multor civilizaţii decât putea bănui pământeanul. Nu aveau însă timp suficient pentru a vedea totul. Vindarten îl instalase pe o bandă a podelei care, la prima vedere, părea un desen ornamental. Apoi Jan îşi amintise că aici nu existau ornamente şi, în acelaşi moment, ceva invizibil îl apucase uşor, propulsându-l înainte. Trecuseră prin faţa vitrinelor gigantice, prin faţa unor lumi inimaginabile, cu o viteză de douăzeci-treizeci de kilometri pe oră.

Overlorzii rezolvaseră problema oboselii fizice. Nimeni nu mai era nevoit să meargă pe jos.

Parcurseseră câţiva kilometri când ghidul lui îl apucă din nou şi, cu o bătaie a uriaşelor sale aripi, îl ridicase din mijlocul forţei necunoscute. Înaintea lor se întindea o sală imensă, pe jumătate goală, inundată de o lumină familiară, pe care Jan n-o mai zărise din momentul părăsirii Pământului. Strălucirea era slabă, pentru a nu afecta ochii sensibili ai Overlorzilor, dar era, fără putinţă de greşeală, a Soarelui. Jan nu crezuse niciodată că ceva atât de simplu şi banal i-ar putea deştepta atâta nostalgie.