Arthur Clarke: Sfarsitul copilariei

Pentru cei rămaşi existau multe drumuri, însă o singură destinaţie. Unii spuneau: «Lumea este încă minunată; într-o zi va trebui s-o părăsim, dar de ce să ne grăbim plecarea?».

Alţii, care investiseră în viitor mai mult decât în prezent şi pierduseră tot ce le dădea sens vieţii, nu doreau să mai trăiască. Hotărâseră să părăsească viaţa, singuri sau împreună cu prietenii lor, în funcţie de dorinţa fiecăruia.

Aşa se întâmplă şi cu atenienii. Insula se născuse din foc; urma să piară tot prin foc. Aceia care doreau să plece erau liberi s-o facă, însă cei mai mulţi rămaseră să întâmpine sfârşitul printre fragmentele viselor lor.

Nimeni nu trebuia să ştie când avea să vină clipa. Totuşi, Jean se trezi în tăcerea nopţii şi rămase o secundă privind strălucirile fantomatice ale tavanului. Căută apoi degetele lui George. De obicei, bărbatul dormea adânc, dar acum se trezi imediat. Nu vorbiră, căci cuvintele dorite nu existau.

Jean nu se mai simţea înspăimântată, nici măcar tristă. Depăşise toate stările acelea; acum era detaşată de orice emoţie. Rămăsese de făcut un singur lucru şi ştia că de-abia mai avea timp pentru el.

Fără un cuvânt, George o urmă prin casa tăcută. Traversară pata de lumină pătrunsă prin lucarna atelierului şi intrară în linişte în camera copiilor.

Nu se schimbase nimic. Fluorodesenele pictate cândva cu grijă de George continuau să strălucească pe pereţi. Clopoţeii lui Jennifer Anne zăceau în colţul unde-i azvârlise în clipa când mintea ei se transformase în înstrăinarea necunoscută în care locuia acum.

Ea şi-a abandonat jucăriile, gândi George, dar ale noastre ne vor urma. Se gândi la odraslele regale ale faraonilor, ale căror păpuşi şi mărgele fuseseră îngropate împreună cu ele, cu cinci mii de ani în urmă. Aşa avea să fie şi acum. Nimeni, îşi spuse el, nu va mai iubi vreodată comorile noastre; le vom lua cu noi şi nu vor mai putea pleca.

Încet, Jean se întoarse spre bărbat şi-şi lăsă capul pe umărul lui. George o cuprinse cu braţele şi dragostea pe care o cunoscuseră cândva reveni din nou, estompată, dar clară ca un ecou dinspre nişte munţi îndepărtaţi. Era prea târziu acum să-i spună tot ce dorise şi încercă regrete nu atât pentru dezamăgirile lui, cât pentru indiferenţa anterioară.

Apoi Jean rosti încet:

― Adio, iubitule, şi-şi strânse braţele în jurul său. George nu avu timp să-i răspundă, însă chiar şi în acea ultimă clipă simţi o uimire scurtă, întrebându-se de unde ştiuse ea că sosise sfârşitul.

Adânc în stâncă, fragmentele de uraniu începuseră să se grăbească, căutând fuziunea ce n-o puteau realiza niciodată.

Iar insula se înălţă în întâmpinarea zorilor.

Nava Overlorzilor sosi, alunecând de-a lungul traiectoriei ei strălucitoare prin inima Carenei. Îşi începuse frânarea printre planetele exterioare, dar când trecuse de Marte mai avea o fracţiune considerabilă din viteza luminii. Încet, câmpurile uriaşe ce înconjurau Soarele îi absorbeau momentul inerţial, în timp ce, la un milion de kilometri în urmă, energiile Propulsiei Stelare pictaseră bolta cu lumină.

Jan Rodricks revenea, mai bătrân cu şase luni, în lumea părăsită cu optzeci de ani în urmă.

De data aceasta nu mai era un pasager clandestin, pitit într-o odăiţă secretă. Stătea înapoia celor trei piloţi (de ce oare, se întrebase el, erau necesari atâţia?), privind liniile ce apăreau şi dispăreau pe display-ul uriaş care domina cabina de comandă. Formele şi culorile nu însemnau nimic pentru el; presupunea că reprezentau informaţii care, într-o navă omenească, s-ar fi transpus în mărimi referitoare la distanţe. Uneori însă ecranul arăta stelele înconjurătoare şi în scurt timp, spera el, avea să arate Pământul.

Era bucuros că revenea acasă, în ciuda eforturilor făcute pentru a evada de acolo. În acele ultime luni se maturizase. Văzuse multe, călătorise atât de departe, iar acum tânjea după planeta lui. Ştia acum de ce Overlorzii le interziseseră pământenilor stelele. Omenirea avea un drum lung de parcurs până să poată juca un rol în civilizaţia pe care o întrezărise.

S-ar fi putut, deşi el refuza să accepte această ipoteză, ca omenirea să nu poată depăşi niciodată stadiul unei specii inferioare, păstrată într-o grădină zoologică aparte, cu Overlorzii ca supraveghetori. Poate că asta dorise Vindarten să spună înainte de plecare, când îi dăduse lui Jan avertismentul acela ambiguu: «Cât timp ai lipsit de pe planeta ta», zisese Overlordul, «s-au putut întâmpla multe… S-ar putea să nu-ţi mai recunoşti lumea, atunci când o vei vedea».

Poate că aşa este, se gândi: optzeci de ani reprezintă timp lung şi, deşi tânăr şi adaptabil, s-ar fi putut să priceapă cu greu toate schimbările petrecute. De un lucru era însă sigur: oamenii aveau să dorească să-i asculte relatările şi să afle ce întrezărise din civilizaţia Overlorzilor.

Fusese bine tratat, aşa cum prevăzuse de altfel. Nu-şi amintea nimic din călătoria interstelară; când narcoticul îşi încetase efectul, nava intra deja în sistemul planetar al Overlorzilor. Ieşise din ascunzătoare şi constatase cu uşurare că n-avea nevoie de buteliile cu oxigen. Aerul era mai dens, dar putea respira fără dificultate. Se afla în cala gigantică a navei, scăldată într-o lumină roşie, printre alte nenumărate colete uriaşe. Îi trebuise aproape o oră să găsească drumul spre cabina de comandă şi să se prezinte echipajului.

Lipsa lor de surpriză îl uluise; ştia că Overlorzii nu-şi trădau sentimentele, totuşi se aşteptase la o reacţie. Extratereştrii continuaseră însă să-şi vadă de treburi, supraveghind ecranul imens şi apăsând nenumărate taste de pe pupitrele de comandă. Atunci înţelesese că ajunseseră la destinaţie, deoarece, din timp în timp, pe display fulgera imaginea mereu crescătoare a unei planete. Nu simţise însă nici cea mai mică senzaţie de mişcare sau acceleraţie, doar o gravitaţie perfect constantă, pe care o aprecia la o cincime din cea terestră. Forţele imense ce deplasau nava erau compensate cu o precizie extraordinară.

Apoi cei trei piloţi se ridicaseră simultan şi el îşi dăduse seama că drumul se terminase. Overlorzii nu discutaseră cu pasagerul lor, nici între ei, şi când îi făcuseră semn să-i urmeze, Jan fusese fulgerat de o idee la care ar fi trebuit să se gândească mai demult. Era posibil ca acolo, la capătul liniei de aprovizionare a lui Karellen, să nu existe nici un cunoscător al graiurilor pământene.

Îl priviseră gravi, în vreme ce uşile gigantice glisaseră sub ochii lui iscoditori. Acela era momentul culminant al vieţii sale: avea să fie prima fiinţă umană care să vadă o planetă scăldată în lumina altui soare. Razele lui NGS 549672 inundară nava, iar acolo, înaintea lui, se afla planeta Overlorzilor.

La ce se aşteptase? Nu era sigur. Clădiri vaste, oraşe cu turnurile pierdute printre nori, maşini dincolo de orice imaginaţie ― toate acestea nu l-ar fi surprins. Văzuse însă o câmpie aproape obişnuită, întinzându-se până la un orizont prea apropiat, şi alte trei nave ale Overlorzilor, câţiva kilometri mai departe.

Pentru o clipă, simţise o undă de dezamăgire. După aceea, înălţase din umeri, înţelegând că, la urma urmei, amplasarea unui port spaţial într-o regiune îndepărtată şi nelocuită constituia un lucru normal.

Era rece, dar nu ger. Lumina uriaşului soare roşu, aflat puţin deasupra orizontului, era suficientă pentru ochii umani, totuşi Jan se întrebase peste cât timp avea să ducă dorul verdelui şi albastrului. Apoi zărise ridicându-se pe cer o semilună uriaşă, ca un arc plasat înapoia soarelui. O privise mult timp până să înţeleagă că drumul nu se terminase încă. Aceea era planeta Overlorzilor. Acum se afla pe un satelit al ei, probabil baza de plecare a navelor.