Arthur Clarke - Sfarsitul copilariei

Imediat, Vindarten i se aşezase în faţă. Ferm, acoperise cu palmele obiectivul şi-l determinase să coboare aparatul. Jan nu încercase să se împotrivească; ar fi fost inutil, bineînţeles, dar simţise brusc o spaimă teribilă faţă de spectacolul la care asistase şi nu mai dorise să afle nimic despre el.

În celelalte călătorii, Overlordul nu-i interzisese să fotografieze şi nici nu refuzase să-i dea explicaţii. Acum însă, Vindarten petrecu mult timp solicitându-i lui Jan să descrie amănunţit ceea ce observase.

În momentele acelea, Jan îşi dăduse seama că ochii lui Vindarten văzuseră cu totul altceva; atunci bănuise, întâia oară, că şi Overlorzii aveau stăpâni.

Acum, revenea acasă, iar teama, uimirea şi misterul rămăseseră mult în urmă. Presupunea că se afla pe aceeaşi navă, deşi cu siguranţă echipajul era altul. Oricât de lungi le-ar fi fost vieţile, era greu de crezut că Overlorzii ar fi dorit să rămână atâta vreme departe de casă, petrecându-şi zeci de ani în călătorii interstelare.

Bineînţeles, efectul relativist al timpului acţiona în ambele sensuri. Overlorzii îmbătrâneau doar cu patru luni pe durata călătoriei, dar când reveneau acasă, prietenii lor îmbătrâniseră cu optzeci de ani.

Fără îndoială, dacă ar fi dorit, Jan ar fi putut rămâne restul vieţii pe planeta Overlorzilor. Însă Vindarten îl prevenise că pentru câţiva ani nu mai erau programate călătorii spre Pământ şi-l sfătuise să profite de prima ocazie. Poate Overlorzii înţeleseseră că, deşi stătuse destul de puţin timp pe planeta lor, mintea tânărului se apropiase de capătul resurselor. Sau devenise o bătaie de cap inutilă şi nu-şi mai puteau pierde timpul cu el.

Conta prea puţin acum, când Pământul se afla în faţa lui. Mai văzuse imaginea aceea de cel puţin o sută de ori, însă întotdeauna prin ochiul rece şi mecanic al camerei de televiziune. În sfârşit, acum se găsea el însuşi în spaţiu; se desfăşura ultimul act al visului său, iar Pământul se rostogolea sub ochii lui, pe eterna orbită.

Secera verde-albastră era în primul pătrar; mai mult de jumătate din discul vizibil rămăsese ascunsă în întuneric. Se zăreau puţini nori, doar câteva petice răzleţite de vânturi. Calota arctică strălucea scânteietor, întrecută însă de reflexiile orbitoare ale Soarelui în nordul Pacificului.

Puteai crede că era o planetă acvatică: emisfera respectivă nu avea nici un petec de pământ. Dintre continente se distingea numai Australia, ca o ceaţă întunecată, în pâcla atmosferică.

Nava intră în conul uriaş de umbră al Pământului; semiluna strălucitoare se subţie, se reduse până la un arc de foc şi dispăru. În faţă se întindeau bezna şi noaptea. Lumea dormea.

Abia atunci îşi dădu seama tânărul că ceva era în neregulă. Sub el se aflau acum continente, dar unde erau salbele strălucitoare de lumini şi coloniile de licurici ce indicau oraşele Omului? în toată emisfera umbrită, nici o scânteie nu înfrunta bezna. Dispăruseră fără urmă milioane de kilowaţi care, odată, fuseseră azvârlite cu nepăsare spre stele. Privea un Pământ ce putea fi asemănător cu cel dinaintea apariţiei omului.

Nu aceasta era întoarcerea aşteptată. Nu putea face nimic altceva decât să privească, în vreme ce în inima lui sporea teama înaintea necunoscutului. Se întâmplase ceva… ceva inimaginabil. Totuşi nava coborî într-o curbă lungă, revenind deasupra emisferei însorite.

Nu văzu nimic la aterizare, deoarece Pământul dispăru brusc de pe display, înlocuit de configuraţii luminoase şi lipsite de sens. Când imaginea reapăru, se găseau pe sol. În depărtare se zăreau clădiri uriaşe, maşini şi un grup de Overlorzi.

De undeva răsună şuierul înăbuşit al aerului, atunci când nava egaliză presiunile, apoi zgomotul deschiderii uşilor uriaşe. Nu mai aşteptă; giganţii tăcuţi îl priviră, toleranţi sau indiferenţi, ieşind în fugă din cabina de comandă.

Se afla acasă, sub razele Soarelui său, respirând aerul ce-i înviorase pentru prima oară plămânii. Pasarela era deja coborâtă, dar trebui să aştepte până ce ochii i se acomodară cu lumina.

Lângă un vehicul transportor plin cu lăzi se găsea Karellen, la mică distanţă de însoţitorii săi. Jan nu se întrebă cum de-l recunoscuse pe Administrator, nici nu rămase surprins, văzându-l neschimbat. Prezenţa Overlordului era aproape singurul lucru petrecut aşa cum prevăzuse.

― Te aşteptam, rosti Karellen.

― În primele zile, spuse Karellen, nu era periculos să mergem printre ei. Însă n-au mai avut nevoie de noi. Rolul nostru a luat sfârşit atunci când i-am strâns laolaltă şi le-am pus la dispoziţie un continent întreg. Priveşte!

Peretele din faţa lui Jan dispăru. Privea în jos, de la o altitudine de câteva sute de metri, spre o regiune împădurită. Iluzia era atât de perfectă încât pe moment simţi o uşoară ameţeală.

― Asta este după cinci ani, când a început a doua fază.

Sub ei se mişcau siluete şi aparatul coborî asupra lor ca o pasăre de pradă.

― O să suferi, continuă Karellen. Nu uita însă că normele tale nu mai sunt valabile. Nu priveşti copii umani.

Totuşi, aceea fu impresia imediată a lui Jan şi nici un fel de logică n-o putea înlătura. Puteau fi nişte sălbatici, angajaţi într-un dans ritual. Erau goi şi murdari, cu părul lung şi încâlcit intrându-le în ochi. După cât îşi dădea seama, aveau între cinci şi cincisprezece ani, deşi toţi se deplasau cu aceeaşi viteză, precizie şi completă indiferenţă faţă de împrejurimi.

Apoi, le zări chipurile. Înghiţi un nod şi se strădui să nu-şi ferească privirea. Feţele copiilor erau mai inexpresive decât ale morţilor, fiindcă până şi un cadavru poartă pe trăsăturile sale un mesaj cioplit de dalta timpului, pentru a vorbi atunci când buzele sunt inerte. Acolo însă nu existau mai multe emoţii sau sentimente decât pe figura unui şarpe sau a unei insecte. Overlorzii înşişi erau mai umani.

― Cauţi ceva ce nu mai există, zise Karellen. Aminteşte-ţi: n-au mai multă individualitate decât celulele corpului tău. Însă laolaltă reprezintă ceva mult mai însemnat decât tine.

― De ce se mişcă aşa?

― Noi l-am denumit Dansul Cel Lung, răspunse Overlordul. Ştii, ei nu dorm niciodată, iar asta durează de aproape un an. Sunt trei sute de milioane şi toţi execută aceleaşi mişcări, pe întregul continent. Am analizat mişcările respective, tiparul lor, dar nu ne-au dezvăluit nimic, poate pentru că vedem doar partea fizică ― puţinul ce se găseşte aici, pe Pământ. Poate că ceea ce noi am numit Overminte îi educă deocamdată, contopindu-i într-o singură unitate înainte de a-i putea absorbi pe de-a întregul în entitatea ei.

― Dar cum se descurcă cu hrana? Şi ce se întâmplă dacă nimeresc peste un obstacol: pomi, stânci sau apă?

― Apa nu contează, nu se pot îneca. Atunci când se lovesc de obstacole, uneori se rănesc, dar nu reacţionează niciodată. În privinţa hranei, la început aveau la îndemână fructe şi animale mici. Acum au depăşit această necesitate, ca şi multe altele. În principiu, hrana este o sursă de energie, iar ei au învăţat să acceseze surse mult mai mari.

Imaginea tremură, de parcă ar fi trecut un val de căldură. Când redeveni clară, agitaţia de pe sol încetase.

― Priveşte, rosti Karellen. Trei ani mai târziu.

Micile creaturi, neajutorate şi patetice pentru cineva care nu cunoştea adevărul, stăteau nemişcate în păduri, poiene şi câmpii. Aparatul alerga fără oprire de la unul la altul; deja, gândi Jan, chipurile lor tindeau către un tipar comun. Văzuse câteva fotografii făcute prin suprapunerea a zeci de trăsături, pentru a se obţine o figură «medie». Rezultatul fusese la fel de lipsit de personalitate ca aici.