Arthur Clarke: Sfarsitul copilariei

Parcă dormeau sau erau în transă. Ţineau ochii închişi şi nu păreau mai conştienţi de cele din jur decât copacii sub care stăteau. Ce gânduri, se întrebă tânărul, străbăteau reţeaua complexă în care minţile lor nu reprezentau decât firele unei uriaşe ţesături? O ţesătură care, înţelesese acum, cuprindea multe lumi şi rase, şi continua să crească mereu.

Ceea ce urmă se petrecu cu o repeziciune ce surprinse ochiul şi ameţi mintea. Până atunci, Jan privise un teren mănos, fără nimic aparte, exceptând numeroase statui mici, risipite ― deşi nu aleatoriu ― în lung şi lat. În clipa următoare, toţi copacii, iarba şi creaturile vii ce populaseră ţinutul dispăruseră brusc. Rămăseseră doar lacurile neclintite, râurile unduitoare, dealurile cafenii, lipsite acum de pătura verde… şi figurile indiferente şi tăcute care provocaseră distrugerea.

― De ce-au făcut-o? icni tânărul.

― Poate că prezenţa altor minţi îi distrăgea ― chiar şi cele rudimentare: ale plantelor şi animalelor. Credem că într-o bună zi vor considera că şi lumea materială îi distrage la fel de mult. Atunci, cine poate şti ce se va întâmpla? Acum înţelegi de ce ne-am retras după ce ne-am îndeplinit sarcina. Continuăm să încercăm să-i studiem, însă nu intrăm niciodată pe teritoriul lor şi nici măcar nu ne trimitem aparatele acolo. Îndrăznim doar să-i observăm din spaţiu.

― Asta s-a petrecut acum mulţi ani, spuse Jan. Ce s-a întâmplat între timp?

― Foarte puţine. De atunci nu s-au mai clintit şi nu-i deranjează faptul că este zi sau noapte, iarnă sau vară. Continuă să-şi testeze puterile: câteva râuri şi-au schimbat cursul, ba chiar unul curge în sens invers. Dar n-au făcut nimic care să pară că ar avea un scop.

― V-au ignorat complet?

― Da, deşi nu este surprinzător. Entitatea ale cărei părţi au devenit cunoaşte totul despre noi. Aparent îi este indiferent dacă încercăm s-o studiem. Când doreşte să plecăm, sau are altă sarcină îşi anunţă intenţiile în mod foarte evident. Până atunci, vom rămâne aici, pentru ca savanţii noştri să acumuleze cât mai multe date.

Deci acesta este sfârşitul omului, îşi spuse Jan cu o resemnare mai presus de tristeţe. Era un sfârşit pe care nu-l întrevăzuse nici un profet, un sfârşit contopind optimismul şi pesimismul.

Totuşi părea firesc; avea inevitabilitatea sublimă a unei capodopere. Jan văzuse câte ceva din imensitatea uluitoare a universului şi acum ştia că nu există un loc pentru om. Îşi dădu seama cât de lipsit de sens ― la urma urmei ― fusese visul care-l ademenise printre astre.

Drumul spre stele se bifurca în două direcţii, dar nici una din ele nu ducea către un ţel care să ia în seamă speranţele sau temerile omului.

La capătul unei bifurcaţii se găseau Overlorzii. Aceştia îşi păstrau individualitatea, personalitatea; erau conştienţi de ei înşişi, iar pronumele «eu» avea un înţeles în graiul lor. Posedau sentimente, unele similare cu cele umane. Însă ajunseseră, înţelese Jan, într-o fundătură din care nu mai puteau evada. Minţile lor erau de zece sau poate de o sută de ori mai puternice decât ale oamenilor. De fapt, nu avea nici o importanţă în privinţa rezultatului final. Erau tot atât de neajutoraţi, tot atât de copleşiţi de inimaginabila complexitate a unei galaxii cu o sută de mii de milioane de sori şi a unui univers cu o sută de mii de milioane de galaxii.

Iar la capătul celeilalte bifurcaţii? Acolo se afla Overmintea, indiferent ce-ar fi însemnat ea, având faţă de om aceeaşi relaţie pe care acesta o avea faţă de amoebă. Potenţial infinită, dincolo de moarte, oare de câtă vreme absorbea rasă după rasă, pe măsură ce se extindea între stele? Avea şi ea dorinţe şi ţeluri? Acum înglobase toate realizările rasei umane, ceea ce nu mai însemna o tragedie, ci o împlinire. Miliardele de scântei de conştiinţă trecătoare care constituiseră omenirea n-aveau să mai strălucească aidoma unor licurici în noapte. Totuşi nu trăiseră zadarnic.

Ultimul act, pricepu pământeanul, nu sosise încă. Putea avea loc peste o zi, sau peste câteva secole. Nici chiar Overlorzii nu ştiau cu siguranţă.

Acum le înţelegea scopurile, înţelegea ceea ce făcuseră cu Omul şi de ce continuau să rămână pe Pământ. Simţea umilinţă faţă de ei, însă şi admiraţie pentru răbdarea inflexibilă cu care aşteptaseră atâta timp.

Nu aflase niciodată întreaga poveste a simbiozei stranii dintre Overminte şi slujitorii ei. După spusele lui Rashaverak, în istoria rasei sale Overmintea existase dintotdeauna, deşi nu-i utilizase până nu-şi dezvoltaseră o civilizaţie ştiinţifică şi nu putuseră străbate spaţiul pentru a-i îndeplini misiunile.

― Totuşi, de ce are nevoie de voi? întrebă Jan. Cu puterile ei extraordinare, cu siguranţă poate face orice doreşte.

― Nu, răspunse Rashaverak, are limitele ei. Ştim că în trecut a încercat să acţioneze direct asupra minţilor altor rase, pentru a le influenţa dezvoltarea culturală. Întotdeauna, tentativa a eşuat― probabil că efortul este prea mare. Noi suntem intermediarii, paznicii. Sau, ca să folosim una din metaforele voastre, îngrijim câmpul până se pârguieşte recolta. Overmintea culege roadele, iar noi plecăm spre altă sarcină. Aceasta este cea de-a cincea rasă căreia i-am urmărit apoteoza. De fiecare dată, învăţăm ceva nou.

― Dar nu vă deranjează faptul că îndepliniţi rolul unor unelte?

― Relaţia noastră prezintă unele avantaje. În plus, nici o fiinţă inteligentă nu este ofensată de inevitabil.

Adevărul respectiv, reflectă Jan cu amărăciune, nu fusese niciodată pe deplin acceptat de omenire. Existau lucruri dincolo de logică, pe care Overlorzii nu le pricepuseră niciodată.

― Pare curios, zise el, că Overmintea v-a ales pe voi să-i îndepliniţi ordinele, deşi nu deţineţi nici măcar urme ale forţelor parapsihice latente în oameni. Cum comunică cu voi şi cum vă transmite dorinţele ei?

― La întrebarea aceasta nu pot răspunde şi nu-ţi pot spune nici motivele respective. Poate că într-o zi vei afla câte ceva din adevăr.

Jan căzu o clipă pe gânduri, însă ştiu că era inutil să persiste în direcţia respectivă. Trebuia să schimbe subiectul, sperând că în altă ocazie va mai afla câte ceva.

― Mai există un lucru pe care nu l-ai explicat niciodată, rosti el. Ce s-a întâmplat când rasa voastră a sosit pentru întâia dată pe Pământ, în trecutul îndepărtat? De ce aţi devenit pentru noi simbolul răului şi al spaimei?

Rashaverak zâmbi. N-o făcea la fel de bine ca şi Karellen, dar era o imitaţie acceptabilă.

― Nimeni n-a ghicit, niciodată, şi o să-ţi dai seama de ce nu v-am putut spune. Există un singur eveniment care putea avea un asemenea impact asupra omenirii. Iar evenimentul acela nu s-a petrecut în zorii istoriei, ci chiar la sfârşitul ei.

― Ce vrei să spui?

― Prima întâlnire între cele două rase s-a petrecut acum o sută cincizeci de ani, când navele noastre au apărut deasupra Pământului, deşi desigur vă studiaserăm de multă vreme. Cu toate acestea, v-aţi temut de noi şi ne-aţi recunoscut, aşa cum ştiam că urma să se întâmple. Nu era chiar o amintire. Ai avut deja dovada că timpul este mult mai complex decât şi-a imaginat vreodată ştiinţa voastră. Amintirea aceea nu provenea din trecut, ci din viitor― erau acei ultimi ani când rasa umană ştia că totul se terminase. Am făcut tot ce am putut, însă n-a fost un sfârşit uşor. Şi pentru că noi apăream acolo, ne-am identificat cu moartea rasei voastre. Da, chiar dacă era un eveniment situat la zece mii de ani în viitor! A fost aidoma unui ecou reflectat în cercul închis al timpului, din viitor în trecut. Să nu-i spunem «amintire», ci «presimţire».