Arthur Clarke - Sfarsitul copilariei

Titlu original: Childhood’s End

Traducere: Cristiana Visan

Înainte de a zbura spre baza de lansare, Elena Liakova urma mereu acelaşi ritual. Nu era singurul cosmonaut care proceda aşa, deşi majoritatea evitau să vorbească despre asta.

Se întunecase deja când femeia părăsi clădirea administraţiei şi trecu pe lângă pini, ajungând la faimoasa statuie. Cerul era senin, limpede precum cristalul, şi tocmai răsărise o lună plină, sclipitoare, în mod automat, ochii Elenei se opriră asupra Mării Ploilor şi mintea îi reveni la săptămânile de antrenament din Baza Armstrong, mai bine cunoscută acum sub denumirea Micul Marte.

― Ai murit înainte de naşterea mea, Iuri, pe vremea războiului rece, când ţara noastră încă nu ieşise din umbra lui Stalin. Oare la ce te-ai fi gândit, dacă ai fi auzit toate graiurile străine care răsună acum în Satul Stelar? Eu cred că te-ai fi simţit foarte fericit…

Ştiu că te-ai fi simţit aşa dacă ne-ai fi putut vedea acum ― ai fi fost prea bătrân, dar poate încă în viaţă. Ce tragedie, ca tocmai primul om în spaţiu să nu apuce să vadă cei dintâi paşi pe Lună! Cred însă că şi tu ai visat la Marte…

Iar acum suntem gata să pornim într-acolo, să inaugurăm Noua Eră visată de Konstantin Ţiolkovski, acum o sută de ani. Când ne vom întâlni, voi avea multe să-ţi povestesc.

Parcursese deja jumătate din drumul de întoarcere când un autobuz plin de turişti încântaţi se opri brusc. Uşile se deschiseră şi pasagerii se revărsară afară, cu aparatele fotografice pregătite. Adjuncta comandantului expediţiei marţiene nu putu decât să apeleze la surâsul destinat publicului.

Apoi, înainte de a se putea face o singură fotografie, toţi începură să strige şi să arate către Lună. Elena se întoarse la timp ca s-o vadă dispărând înapoia uriaşei umbre ce aluneca peste cer şi pentru prima dată în viaţa ei simţi teama de Dumnezeu.

Comandantul expediţiei, Mohan Kaleer, stătea pe buza craterului, privind peste oceanul de lavă îngheţată, spre marginea opusă a căldării. Era greu de cuprins întreaga măreţie a scenei, sau de imaginat forţele care acţionaseră aici când mareele de rocă topită avansaseră şi se extinseseră, creând cutele şi terasele ce se întindeau în faţa bărbatului. Tot ceea ce zărea, se putea pierde însă fără urmă în interiorul incredibilului vulcan pe care trebuia să-l înfrunte peste mai puţin de un an; Kilauea nu era decât un model miniatural al lui Olympus Mons, iar toate antrenamentele lor puteau fi complet inadecvate realităţii.

Îşi aminti cum, de Ziua Inaugurării 2001, preşedintele Statelor Unite reluase promisiunea făcută cu patruzeci de ani în urmă de Kennedy, «Trebuie să ajungem pe Lună!», proclamând că acesta va fi «Secolul Sistemului Solar». Înainte de atingerea anului 2001, pronosticase el încrezător, aveau să fi vizitat principalele corpuri cereşti care se roteau în jurul Soarelui şi aveau să-şi fi stabilit baze permanente pe cel puţin unul din ele.

Razele soarelui de-abia răsărit dezvăluiau fuioarele de aburi ce se înălţau din crăpăturile lavei şi dr. Kaleer îşi reaminti ceţurile nocturne care se adunau în Labirintul Nopţii. Da, îi venea uşor să-şi închipuie că se găsea deja pe Marte, cu colegii săi din şase ţări diferite.

De data aceasta, nici o naţiune n-avea, de fapt nici nu putea, să reuşească de una singură.

Se întorcea către elicopter, când o presimţire sau o mişcare întrezărită cu coada ochiului îl făcu să se oprească. Derutat, privi îndărăt, în crater; abia după un timp se gândi să ridice ochii spre cer. Atunci Mohan Kaleer ştiu, precum Elena Liakov în acelaşi moment, că istoria, aşa cum o cunoscuseră oamenii, ajunsese la sfârşit. Monştrii scânteietori ce zburau dincolo de nori, la o înălţime pe care nu îndrăznea s-o ghicească, făceau ca vehiculele spaţiale din punctul Lagrange să pară la fel de primitive ca şi pirogile cioplite din trunchiuri de copaci. Pentru o clipă ce păru eternă, Mohan privi, aşa cum privea întreaga omenire, navele uriaşe ce coborau cu o neasemuită măreţie.

Nu simţi nici un regret că munca sa de-o viaţă era anulată. Trudise să ducă omul spre stele, iar acum acestea ― îndepărtatele şi indiferentele stele ― veneau la el.

Acesta era momentul în care istoria îşi oprea răsuflarea, iar prezentul era retezat de trecut, aşa cum un gheţar se desprinde din banchizele ce i-au dat naştere, pentru a străbate oceanele în mândra lui singurătate. Acum, nimic din ceea ce realizaseră epocile anterioare nu mai conta; un singur gând răsuna întruna în mintea lui Mohan:

Rasa umană nu mai era singură.

Secretarul general al Naţiunilor Unite stătea nemişcat lângă fereastra uriaşă, privind în jos, către forfota străzii. Uneori se întreba dacă era bine pentru un om să lucreze la o asemenea înălţime, deasupra celorlalţi semeni. Izolarea era foarte bună, însă se putea transforma cu uşurinţă în indiferenţă. Sau încerca doar să-şi justifice ostilitatea faţă de zgârie-nori, sentiment rămas intact chiar şi după douăzeci de ani petrecuţi la New York?

Uşa dinapoia lui se deschise, dar Stormgren nu se întoarse. În cameră intră Pieter Van Ryberg. Urmă pauza aceea inevitabilă, în decursul căreia Pieter privea nemulţumit termostatul, deoarece era deja binecunoscut faptul că secretarului general îi plăcea să locuiască într-un congelator. Stormgren aşteptă ca adjunctul să i se alăture, după aceea îşi desprinse ochii de la imaginea familiară şi totuşi fascinantă a străzii.

― Au întârziat, spuse el. Wainwright trebuia să fi sosit de cinci minute.

― Ne-au comunicat de la poliţie: îl urmează un întreg alai şi circulaţia s-a blocat. Trebuie să sosească dintr-un moment în altul.

Van Ryberg se opri, apoi adăugă brusc:

― Eşti sigur că faci bine primindu-l?

― Mă tem că acum este prea târziu să mai dau înapoi. Ştii bine că am acceptat, deşi n-a fost ideea mea.

Stormgren se îndreptă spre birou, jucându-se cu faimosul prespapier din uraniu. Nu era nervos, cel mult nehotărât, iar întârzierea lui Wainwright îl mulţumea, deoarece îi putea conferi un uşor avantaj, în relaţiile umane, asemenea fleacuri jucau un rol mai important decât ar fi bănuit orice om bazat pe logică şi raţiune.

― Uite-i! făcu brusc Van Ryberg, lipindu-şi fruntea de geam. Vin pe bulevard… cred că sunt vreo trei mii.

Stormgren îşi luă carneţelul şi i se alătură. La aproape un kilometru depărtare, un grup mic însă hotărât înainta încet spre clădirea sediului. Manifestanţii purtau lozinci, indescifrabile de la distanţă, dar bărbatul le cunoştea bine conţinutul. Începu să audă ritmul sacadat al glasurilor, ridicându-se deasupra zgomotelor traficului. Simţi un val de dezgust. Lumea nu se săturase încă de demonstraţii şi sloganuri!

Mulţimea ajunsese dedesubtul clădirii; ştiau pesemne că erau priviţi de sus deoarece, din loc în loc, prin văzduh se agitau pumni încleştaţi. Cu toate că gestul era conştient, nu reprezenta o sfidare adresată lui Stormgren. Aşa cum pigmeii ar ameninţa un gigant, pumnii furioşi se îndreptau spre cerul aflat la cincizeci de kilometri deasupra lor, către norul argintiu, strălucitor, care era nava-amiral a flotei Overlorzilor.

Foarte probabil, se gândi Stormgren, Karellen privea întregul spectacol şi se distra copios, deoarece mitingul acela n-ar fi avut loc niciodată fără instigarea Administratorului.