Arthur Clarke: Sfarsitul copilariei

În primul an al sosirii lor, Overlorzii interveniseră asupra vieţii oamenilor mai puţin decât s-ar fi bănuit. Umbra li se zărea pretutindeni, dar era o umbră neutră. Deşi puţine erau oraşele mari ale Pământului unde să nu se poată vedea una din navele argintii scânteind la zenit, după scurt timp, ele au fost neglijate la fel ca Soarele, Luna sau norii. Majoritatea oamenilor erau doar vag conştienţi că nivelul lor de trai, în continuă creştere, se datora Overlorzilor. Când se gândeau la asta, şi o făceau tot mai rar, îşi dădeau seama că navele tăcute aduseseră, pentru prima dată în istorie, pacea mondială şi le erau recunoscători.

Toate acestea reprezentau însă beneficii puţin spectaculoase, acceptate şi uitate rapid. Overlorzii rămâneau izolaţi, ascunzându-şi chipul înaintea oamenilor. Karellen putuse impune respect şi admiraţie, dar nu câştiga nimic în plus atât timp cât continua cu politica aceea. Era uşor să ai reţineri faţă de nişte olimpieni care se adresau umanităţii numai prin faxul de la sediul Naţiunilor Unite. Discuţiile dintre Karellen şi Stormgren nu se dezvăluiau niciodată publicului, iar uneori Stormgren însuşi se întreba de ce Administratorul le considera necesare. Poate că simţea nevoia contactului cu o fiinţă umană; poate înţelegea că Stormgren avea nevoie de forma respectivă de sprijin personal. Dacă aceasta era explicaţia, secretarul general o aprecia; nu-i păsa că Liga Libertăţii îl denumea cu dispreţ «curierul lui Karellen».

Overlorzii nu discutaseră niciodată cu guverne sau state. Preluaseră Organizaţia Naţiunilor Unite aşa cum o găsiseră, dăduseră instrucţiuni în vederea instalării echipamentelor necesare comunicaţiilor şi-şi difuzaseră ordinele prin intermediul secretarului general, în mai multe rânduri, delegatul rus arătase, pe bună dreptate, că în acest fel nu se respectau prevederile Cartei. Se părea că lui Karellen nu-i păsa de asta.

Uluitor câte fapte rele, abuzuri şi nebunii putuseră fi înlăturate de mesajele venite din cer. Odată cu sosirea Overlorzilor, naţiunile aflaseră că nu mai trebuiau să se teamă unele de celelalte şi se bănuia ― chiar anterior atacului eşuat ― că armele existente pe planetă erau cu siguranţă neputincioase înaintea unei civilizaţii ce călătorea între stele. Dintr-o dată, piedica majoră în calea fericirii omenirii fusese înlăturată.

Overlorzii păreau indiferenţi faţă de formele diferite de guvernământ, atât timp cât nu erau opresive sau corupte. Pe Pământ continuau să existe democraţii, monarhii, dictaturi, comunism şi capitalism. Situaţia aceasta constituia o sursă de mirare pentru multe suflete simple, convinse că modul lor de trai era unicul posibil. Alţii credeau că Administratorul aştepta momentul prielnic introducerii unui sistem ce avea să înlăture toate societăţile existente ― şi de aceea nu-l preocupau reformele politice minore. Însă acestea, precum şi alte speculaţii referitoare la Overlorzi, erau doar simple bănuieli. Nimeni nu cunoştea motivele extratereştrilor şi nimeni nu ştia către ce viitor păstoreau omenirea.

În ultimul timp, Stormgren avea un somn agitat; curios, deoarece în scurt timp urma să părăsească pentru totdeauna grijile funcţiei sale. Slujise omenirea timp de patruzeci de ani, iar alţi cinci ani pe stăpânii ei. Puţini oameni cunoscuseră o viaţă cu atâtea ambiţii împlinite. Poate că acesta era necazul; în anii pensionării, oricâţi ar fi fost ei, nu mai avea alte ţeluri cărora să se dedice. De când murise Martha, iar copiii îşi întemeiaseră propriile familii, legăturile lui cu lumea păreau că se destrămaseră. Se putea, de asemenea, să fi început să se identifice cu Overlorzii, detaşându-se astfel de omenire.

Aceasta avea să fie o altă noapte de nesomn, cu creierul învârtindu-se mereu, precum o maşină dereglată. Ştia că n-avea nici un rost să mai încerce să doarmă, aşa încât coborî din pat. Îmbrăcă halatul şi ieşi în grădina de pe terasa apartamentului. Toţi subalternii săi aveau locuinţe mult mai luxoase, dar apartamentul acela era suficient pentru necesităţile lui Stormgren. Atinsese o poziţie unde nici avutul personal, nici ceremoniile oficiale nu mai puteau adăuga nimic.

Noaptea era caldă, aproape sufocantă, cu cerul senin, iar o Lună strălucitoare atârna jos, spre sud-vest. La zece kilometri depărtare, luminile New York-ului sclipeau pe linia orizontului.

Stormgren îşi plimbă ochii peste oraşul adormit, suind apoi înălţimile pe care numai el, dintre toţi oamenii în viaţă, le urcase. În ciuda depărtării, putea zări învelişul navei lui Karellen scânteind sub razele Lunii. Se întrebă ce făcea Administratorul în momentul acela, deoarece nu credea că Overlorzii dormeau vreodată.

Sus de tot, un meteor sclipi pe boltă. Dâra luminoasă rămase vizibilă puţin timp, apoi dispăru, lăsând numai stelele. Părea o metaforă brutală: peste o sută de ani, Karellen avea să continue să conducă omenirea către un ţel cunoscut doar lui, dar numai peste patru luni, un alt om urma să fie secretar general. Pe Stormgren nu-l afecta în mod deosebit acest lucru; ceea ce conta era puţinul timp rămas pentru a afla ce anume se ascundea înapoia ecranului întunecat.

De-abia în ultimele zile începuse să admită că taina Overlorzilor îl obseda. La început, încrederea sa în Karellen îl eliberase de îndoieli, dar acum, protestele Ligii Libertăţii începuseră să-şi facă efectul. Era adevărat: toate lozincile şi vorbăria despre înrobirea omului nu constituiau altceva decât propagandă. Puţini credeau cu adevărat în ele sau doreau o reîntoarcere la zilele de altădată. Oamenii se obişnuiseră cu conducerea discretă a lui Karellen, totuşi îi îmboldea curiozitatea să afle cine îi cârmuia. Şi nu puteau fi învinuiţi pentru asta.

Deşi cea mai cuprinzătoare, Liga Libertăţii nu era decât una dintre organizaţiile ce se împotriveau lui Karellen ― şi implicit oamenilor care cooperau cu extratereştrii. Obiecţiile şi politica acelor grupări erau extrem de variate: unele îmbrăcau o formă religioasă, pe când altele exprimau doar sentimentul inferiorităţii. (Se simţeau, pe bună dreptate, aidoma indienilor culţi din secolul nouăsprezece privind colonialismul britanic.) Străinii aduseseră Pământului pace şi prosperitate, dar cine putea şti care avea să fie preţul? Istoria nu era încurajatoare; chiar şi cele mai paşnice contacte între rase cu niveluri culturale foarte diferite duseseră, de multe ori, la dispariţia societăţii inferioare. Precum indivizii, naţiunile îşi puteau pierde entuziasmul în faţa unei încercări căreia nu-i puteau face faţă. Iar civilizaţia Overlorzilor, învăluită în mister, reprezenta încercarea cea mai teribilă la care fusese supus vreodată omul.

Se auzi un «clic» slab dinspre faxul din încăperea alăturată, care imprimase rezumatul orar trimis de ştirile Centrale. Stormgren intră în apartament şi frunzări fără chef hârtiile. Pe cealaltă emisferă a globului, Liga Libertăţii inspirase un titlu nu foarte original: «OMUL ESTE CONDUS DE MONŞTRI?», întreba ziarul şi continua: «Luând cuvântul astăzi, în cadrul unui miting la Madras, dr. C. V. Krishnan, preşedintele filialei orientale a Ligii Libertăţii, a declarat: «Explicaţia comportării Overlorzilor este foarte simplă. Aspectul lor fizic este atât de străin şi repulsiv, încât ei nu îndrăznesc să se arate omenirii, îi cer Administratorului să nege această afirmaţie!»«.

Stormgren azvârli dezgustat foaia. Chiar dacă acuzaţiile ar fi fost reale, ce importanţă avea? Ipoteza era veche, însă nu-l deranjase niciodată. Nu credea în existenţa unei forme biologice, oricât de stranii, care să nu poată fi acceptată cu timpul, ba poate chiar să fie considerată frumoasă. Importantă era mintea, nu trupul. Dacă-l putea convinge pe Karellen de asta, poate că Overlorzii şi-ar fi modificat politica. Cu siguranţă nu puteau fi nici pe jumătate atât de hidoşi pe cât îi arătau desenele şi caricaturile ce umpluseră ziarele, la scurt timp după sosirea lor!