Arthur Clarke: Sfarsitul copilariei

Dorea totuşi să vadă cum aveau să se termine lucrurile. Recunoştea cu sinceritate că, principial, era o chestiune de curiozitate umană. Îl ştia pe Karellen ca fiinţă raţională, dar nu avea să fie mulţumit până când n-avea să-i descopere înfăţişarea.

În dimineaţa următoare, când Stormgren nu apăru la ora obişnuită, Pieter Van Ryberg fu surprins şi puţin îngrijorat. Deşi secretarul general obişnuia să întreprindă mai multe vizite de lucru în drum spre sediu, anunţa de obicei secretariatul. În dimineaţa respectivă, înrăutăţind şi mai mult lucrurile, sosiseră o mulţime de mesaje extrem de urgente, adresate lui Stormgren. Van Ryberg telefonă la şase-şapte ministere, încercând să-l găsească, apoi renunţă dezgustat.

Pe la amiază, începu să se alarmeze şi trimise o maşină la locuinţa lui Stormgren. Peste zece minute, tresări, auzind ţipătul unei sirene; o maşină de poliţie apăru dinspre şoseaua Roosevelt. Pesemne că agenţiile de ştiri aveau amici în maşina respectivă, deoarece, pe când Van Ryberg o privea apropiindu-se, radiourile anunţau lumii că el nu mai era adjunct, ci secretar general al Naţiunilor Unite.

Dacă ar fi avut mai puţine griji, Van Ryberg s-ar fi amuzat studiind reacţia presei faţă de dispariţia lui Stormgren. În ultima lună, ziarele din întreaga lume se împărţiseră în două facţiuni bine definite. Pe de o parte, presa occidentală aproba planurile lui Karellen de a-i face pe toţi oamenii cetăţeni ai lumii. Pe de altă parte, statele orientale se simţeau rănite în mândria lor naţională. Unele dintre ele fuseseră independente mai mult de o generaţie, iar acum se simţeau frustrate de toate realizările obţinute. Overlorzii erau criticaţi în mod unanim şi energic; după o perioadă iniţială de prudenţă extremă, presa descoperise că putea fi dură cu Karellen fără să păţească nimic. Acum excela în atacuri violente.

Cele mai multe atacuri, deşi verbale, nu reprezentau opinia maselor mari. De-a lungul frontierelor, care în curând urmau să fie desfiinţate pentru totdeauna, paza fusese dublată, dar soldaţii se priveau cu o prietenie încă nerostită. Politicienii şi generalii puteau tuna şi fulgera, însă milioanele tăcute şi răbdătoare simţeau că un capitol lung şi sângeros al istoriei avea să se încheie nu peste multă vreme.

Iar acum dispăruse Stormgren, nimeni nu ştia unde… Tumultul încetă brusc; lumea îşi dădu seama că pierduse singurul om prin care Overlorzii, din motive necunoscute, se adresaseră Pământului. Muţenia îi cuprinse pe ziarişti şi reporteri; în tăcerea lăsată se auzea doar glasul Ligii Libertăţii, proclamându-şi îngrijorată neamestecul.

Când Stormgren se trezi, era beznă. Pentru câteva clipe, fu prea somnoros ca să remarce ciudăţenia faptului. După aceea, se ridică şi se întinse către întrerupătorul de lângă pat.

Pe întuneric, mâna lui întâlni un zid rece din piatră. Încremeni, cu mintea şi trupul paralizate de surpriză. Apoi, neştiind ce să creadă, îngenunche pe pat şi porni să exploreze peretele necunoscut cu vârful degetelor.

De-abia începuse, când se auzi un «clic» şi o fâşie din beznă dispăru. Zări o siluetă, pe un fundal slab luminat, după aceea uşa se închise la loc, lăsându-l iarăşi în întuneric. Totul se petrecuse atât de repede încât nu izbutise să vadă nimic din camera în care se afla.

Peste o clipă, fu orbit de lumina puternică a unei lanterne. Raza îi poposi pe chip, îl fixă un moment, apoi coborî, luminând patul, care nu era decât o saltea simplă, aşezată pe câteva scânduri.

Din beznă se auzi un glas blând, vorbind o engleză perfectă, dar cu un accent pe care nu-l putea identifica.

― Ah, domnule secretar, mă bucur că v-aţi trezit. Sper că vă simţiţi bine…

Ceva din ultima propoziţie îi atrase atenţia lui Stormgren şi întrebările îi muriră pe buze. Privi în întuneric şi întrebă calm:

― Cât timp am fost inconştient?

― Câteva zile, chicoti interlocutorul său. Ni s-a promis că nu vor apărea efecte secundare. Îmi pare bine să văd că aşa este.

Atât pentru a câştiga timp, cât şi pentru a-şi testa reacţiile, Stormgren coborî picioarele peste marginea patului. Purta pijamaua, însă aceasta era mototolită şi părea foarte murdară. Când se mişcă, simţi o ameţeală uşoară; nu neplăcută, dar suficient pentru a se convinge că într-adevăr fusese drogat.

Se întoarse către raza lanternei.

― Unde mă aflu? rosti tăios. Wainwright ştie?

― Nu te enerva, i se răspunse din întuneric. Deocamdată n-o să discutăm despre toate astea. Cred că ţi-e destul de foame. Îmbracă-te şi să mergem la masă.

Pata luminoasă traversă camera şi, pentru prima dată, Stormgren îşi dădu seama de dimensiunile acesteia. De fapt, nu era tocmai o încăpere; pereţii păreau din stâncă goală, tăiată grosolan, înţelese că se găsea sub pământ, posibil la mare adâncime. Iar dacă fusese inconştient câteva zile, se putea afla oriunde pe glob.

Lanterna lumină un teanc de haine aşezate pe o valiză.

― Astea ar trebui să-ţi ajungă, vorbi glasul. Lenjeria constituie o problemă aici, de aceea ţi-am luat vreo două costume şi nişte cămăşi.

― Frumos din partea voastră, replică Stormgren.

― Ne pare rău de absenţa mobilierului şi a luminii electrice. Din anumite considerente, locul acesta e adecvat, dar lipsesc unele conforturi.

― Adecvat pentru ce? întrebă Stormgren îmbrăcând o cămaşă. Atingerea ţesăturii familiare îi conferi o senzaţie de siguranţă.

― Doar… adecvat, răspunse necunoscutul. Apropo, deoarece vom petrece destul timp împreună, îmi poţi spune Joe.

― În ciuda naţionalităţii, remarcă secretarul. Eşti polonez, nu-i aşa? Cred că ţi-aş putea pronunţa numele adevărat. N-ar fi mai dificil decât majoritatea numelor finlandeze.

Urmă o pauză şi raza de lumină tremură puţin.

― Ar fi trebuit să mă aştept, făcu Joe resemnat. Probabil c-ai mai avut de-a face cu chestii de astea…

― E un talent util unui om cu funcţia mea. Cred c-ai fost crescut în Statele Unite, dar n-ai părăsit Polonia până când…

― Ajunge, îl opri Joe ferm. Se pare c-ai terminat cu îmbrăcatul… mulţumesc!

Uşa se deschise şi, îndreptându-se într-acolo, Stormgren se simţi încântat de mica lui victorie. Când Joe păşi în lateral, lăsându-l să treacă, se întrebă dacă era înarmat. Mai mult ca sigur; oricum, avea tovarăşi prin apropiere.

Coridorul era slab iluminat cu lămpi de gaz dispuse din loc în loc şi, pentru prima dată, Stormgren îl putu distinge pe Joe. Era un bărbat în jur de cincizeci de ani, având probabil peste o sută de kilograme. Totul părea imens la el, începând cu hainele cazone, care puteau proveni de la cel puţin şase forţe armate, şi până la inelul cu sigiliu de pe mâna stângă. Un individ cu dimensiunile lui n-avea pesemne nevoie de armă. Nu va fi dificil de dat în urmărire, îşi spuse Stormgren, dacă avea să scape de aici. Totuşi îl descuraja puţin faptul că şi Joe era probabil perfect conştient de acest lucru.

Pereţii din jurul lor, deşi betonaţi pe unele porţiuni, erau cel mai adesea stâncă goală. Secretarul bănui că se găsea într-o mină părăsită şi se gândi la alte câteva temniţe mai eficiente. Până atunci, posibilitatea răpirii sale nu-l neliniştise prea mult. Crezuse că, orice s-ar fi întâmplat, uriaşele resurse ale Overlorzilor aveau să-l găsească şi să-l elibereze. Acum nu mai era la fel de sigur. Trecuseră deja câteva zile… şi nu se întâmplase nimic. Poate că şi puterea lui Karellen avea limitele ei, iar dacă într-adevăr era îngropat în vreun continent îndepărtat, toată ştiinţa Overlorzilor nu-l mai putea descoperi.