Arthur Clarke: Sfarsitul copilariei

În jurul mesei din încăperea slab iluminată se aflau alţi doi bărbaţi. La apariţia lui Stormgren, ridicară ochii cu interes, chiar cu puţin respect. Unul îi întinse un platou cu sandvişuri. Deşi se simţea extrem de flămând, ar fi preferat o masă mai rafinată, însă era limpede că nici temnicerii lui nu mâncaseră mai bine.

În timp ce mesteca, îi studie pe cei trei. Joe constituia de departe personajul cel mai interesant, şi nu numai datorită aspectului fizic. Ceilalţi doi, în mod vădit ajutoarele lui, erau indivizi şterşi, a căror origine, Stormgren ar fi putut-o deduce dacă i-ar fi auzit vorbind.

Îi turnară vin într-un pahar nu prea curat, şi bău. Simţindu-se mai întremat, se întoarse către polonezul uriaş:

― Bun…, rosti el. Poate că acum îmi veţi spune despre ce-i vorba şi ce vreţi să obţineţi prin asta…

Joe îşi drese glasul, apoi vorbi:

― Aş vrea să lămurim un lucru. N-avem nici o legătură cu Wainwright. Va fi la fel de surprins ca şi toţi ceilalţi.

Stormgren se aşteptase la aşa ceva, deşi se întreba de ce Joe dorea să-i confirme suspiciunile. Bănuise de mult timp existenţa unei mişcări extremiste în sânul Ligii Libertăţii.

― Ca simplă curiozitate, întrebă el, cum m-aţi răpit?

Nu crezuse că avea să i se răspundă şi rămase oarecum surprins de promptitudinea, ba chiar nerăbdarea celuilalt de a-i explica.

― A semănat mai degrabă cu un film poliţist, începu încântat Joe. Nu eram siguri dacă nu eşti supravegheat de Karellen, aşa încât am folosit nişte precauţii deosebite. Te-am adormit cu gaz introdus prin instalaţia de climatizare… asta a fost uşor. După aceea, te-am transportat într-o maşină. Nici o greutate. Pot spune că astea n-au fost făcute de oamenii noştri. Am angajat… ăăă… nişte profesionişti. Karellen poate că i-a descoperit, de fapt nu cred că i-a fost greu, dar l-am tras pe sfoară. După ce a părăsit locuinţa ta, automobilul a intrat într-un tunel rutier, la mai puţin de o mie de kilometri de New York. A ieşit prin partea opusă, purtând un bărbat drogat, foarte asemănător ţie. După un timp, un camion mare, încărcat cu lăzi din metal, a ieşit în direcţia opusă şi s-a îndreptat spre un aeroport unde lăzile au fost încărcate într-un avion, cu acte absolut legale. Sunt convins că proprietarii lăzilor ar fi îngroziţi dacă ar afla ce utilizare au avut.

Între timp, primul automobil a urmat o rută ocolită spre graniţa canadiană. Poate Karellen a pus deja mâna pe el… nu ştiu şi nici nu-mi pasă. După câte vezi ― sper să-mi apreciezi sinceritatea ― tot planul nostru se bazează pe o singură ipoteză. Suntem aproape siguri că Administratorul poate să vadă şi să audă orice se petrece pe suprafaţa Pământului dar, dacă nu foloseşte vrăji, nu poate vedea sub pământ. De aceea, nu va afla despre transferul din tunel sau, cel puţin, va afla prea târziu. Evident, ne-am asumat nişte riscuri, însă mai existau una sau două variante sigure, pe care nu vreau să le amintesc. S-ar putea să mai avem nevoie de ele.

Joe relatase acţiunea cu atâta satisfacţie încât Stormgren nu-şi putu stăpâni un zâmbet. În acelaşi timp, se simţea îngrijorat. Planul fusese ingenios şi era posibil să-l fi înşelat pe Karellen. Stormgren nu ştia nici măcar dacă Overlorzii îi supravegheau locuinţa. Nici Joe nu părea sigur. Poate de aceea fusese atât de deschis: testase reacţiile prizonierului său… Bine… indiferent de starea lui reală, trebuia să se arate încrezător.

― Sunteţi nişte proşti, rosti el dispreţuitor, crezând că-i puteţi păcăli atât de uşor pe Overlorzi. De fapt, ce vreţi să obţineţi?

Joe îi oferi o ţigară, pe care Stormgren o refuză, apoi îşi aprinse una şi se aşeză pe marginea mesei. Se auzi un scârţâit ameninţător şi bărbatul se ridică repede.

― Motivele noastre, începu polonezul, ar trebui să fie evidente. Am considerat că discuţiile sunt inutile şi trebuie recurs la alte măsuri. Au existat şi până acum mişcări ilegale şi, cu toate resursele lui, Karellen va afla că n-o să-i fie uşor cu noi… Trebuie să luptăm pentru independenţă. Nu mă-nţelege greşit… Nu va fi nimic violent, cel puţin la început, dar Overlorzii sunt nevoiţi să folosească intermediari umani, iar noi le putem face viaţa destul de grea.

Începând cu mine, gândi Stormgren. Se întrebă dacă Joe îi oferise mai mult decât un fragment al întregii istorii. Chiar credeau că metodele acelea gangstereşti îl puteau influenţa câtuşi de puţin pe Karellen? Pe de altă parte, era adevărat că o mişcare de rezistenţă bine organizată putea pricinui destule neplăceri. Joe pusese degetul pe un punct vulnerabil al politicii Overlorzilor. În ultimă instanţă, ordinele acestora se transmiteau prin intermediari umani. Dacă aceştia erau terorizaţi, întregul sistem se putea prăbuşi. Era doar o posibilitate, deoarece Stormgren rămânea încrezător: Karellen avea să găsească o soluţie.

― Şi ce doriţi să faceţi cu mine? întrebă el într-un târziu. Sunt ostatic, sau ce…?

― Nu te îngrijora, te vom trata cu toată grija. Aşteptăm oaspeţi peste câteva zile. Până atunci, te vom întreţine cât putem mai bine.

Adăugă câteva fraze în poloneză şi unul dintre bărbaţi scoase un pachet nou de cărţi de joc.

― Le-am adus special pentru tine, explică Joe. Am citit ieri în Time că ai fost un bun jucător de pocher. Brusc, vocea îi deveni gravă: Sper că ai destui bani în portofel. Nu ţi l-am scotocit. La urma urmei, nu putem accepta cecuri…

Destul de surprins, Stormgren îşi privi fix temnicerii. Apoi, pe măsură ce sesiza umorul situaţiei, simţi brusc că toate grijile şi necazurile funcţiei i se ridicaseră de pe umeri. De acum încolo, era treaba lui Van Ryberg… Indiferent ce s-ar fi întâmplat, el nu putea interveni absolut cu nimic, iar acum cei trei erau nerăbdători să joace pocher.

Lăsă capul pe spate şi râse aşa cum nu mai făcuse de ani de zile.

Nu exista nici o îndoială, se gândi Van Ryberg. Wainwright spunea adevărul. Poate că avea unele bănuieli personale, însă nu ştia cine îl răpise pe Stormgren. Nici nu era de acord cu acţiunea respectivă. Van Ryberg presupunea că, de un timp, extremiştii din Liga Libertăţii exercitau presiuni asupra lui Wainwright pentru a-l determina să adopte o politică mai activă. Acum luaseră acţiunea pe cont propriu.

Răpirea fusese perfect organizată, nu mai exista nici o îndoială. Stormgren se putea afla oriunde pe Pământ şi erau puţine speranţe că-l puteau găsi. Totuşi ceva trebuia făcut, hotărî Van Ryberg, şi cât mai repede. În ciuda deselor lui ironii, adevăratele sale sentimente faţă de Karellen purtau amprenta unui respect copleşitor. Gândul apropierii de Administrator îl umplea de groază, însă n-avea de ales.

Departamentul Comunicaţiilor ocupa ultimul etaj al clădirii. Şiruri de faxuri, unele tăcute, altele ţăcănind preocupate, se întindeau cât vedeai cu ochii. Prin ele curgeau şuvoaie nesfârşite de statistici: cifre de producţie, recensăminte şi toate datele sistemului economic mondial. Undeva sus, în nava lui Karellen, trebuia să se afle echivalentul acelei încăperi uriaşe şi Van Ryberg se întrebă înfiorat cum arătau formele care se deplasau de colo până colo, strângând mesajele trimise Overlorzilor de pe Pământ.

Acum însă nu-l interesau maşinile şi treburile de rutină îndeplinite de acestea. Se îndreptă către odăiţa unde avusese acces numai Stormgren. La indicaţiile lui Van Ryberg, uşa fusese forţată, iar şeful Departamentului îl aştepta acolo.