Arthur Clarke: Sfarsitul copilariei

Era adevărat: nava lui Karellen, simbolul imuabil al Overlorzilor, nu se mai zărea pe cer. Îşi încordă privirea, însă n-o găsi. După aceea, brusc, i se păru că se lăsase noaptea. Coborând dinspre nord, cu carena neagră ca un nor de furtună, uriaşa navă trecea deasupra zgârie-norilor New York-ului. Involuntar, Van Ryberg strânse umerii înaintea gigantului. Ştiuse dintotdeauna cât de imense erau vehiculele extratereştrilor, totuşi una era să le vezi departe în spaţiu şi alta să-ţi treacă deasupra capului, precum nişte nori duşi de diavol.

O urmări în bezna eclipsei parţiale, până dispăru spre sud. Nu se auzea nici un sunet, nici măcar vârtejul aerului, şi Van Ryberg îşi dădu seama că nava trecuse la mai puţin de un kilometru deasupra. Apoi clădirea se scutură, izbită de unda de şoc, iar undeva se auzi zăngănitul geamurilor sparte.

Înapoia lui, în încăpere, telefoanele începură să sune toate odată, dar Van Ryberg nu se clinti. Rămase rezemat de pervazul ferestrei, privind către sud, paralizat de prezenţa unei puteri fără limite.

În vreme ce vorbea, Stormgren avea impresia că mintea îi opera simultan pe două planuri. Pe de o parte încerca să-şi sfideze răpitorii, însă pe de altă parte spera că-l vor putea ajuta să afle secretul lui Karellen. Era un joc periculos care, în mod surprinzător, îl aţâţa.

Galezul orb condusese aproape permanent interogatoriul. Era fascinant să urmăreşti inteligenţa aceea, încercând una după alta variantele, probând şi respingând ipotezele abandonate de Stormgren însuşi, de multă vreme. În cele din urmă, se lăsă pe spate, suspinând.

― N-ajungem nicăieri, spuse el resemnat. Avem nevoie de mai multe fapte şi asta înseamnă acţiune, nu argumentaţie.

Ochii fără privire păreau că-l fixează gânditori pe Stormgren. O clipă bătu darabana, nervos, pe masă; primul semn de nesiguranţă observat la el. După aceea, continuă:

― Sunt surprins, domnule secretar, că n-aţi încercat niciodată să aflaţi mai multe despre Overlorzi…

― Şi ce sugeraţi? întrebă Stormgren cu răceală, căutând să-şi ascundă interesul. V-am spus: în camera unde au loc discuţiile cu Karellen există o singură uşă, iar aceea duce înapoi pe Pământ.

― Poate că există instrumente care ne-ar putea lămuri, observă galezul. Nu sunt om de ştiinţă, dar putem analiza posibilitatea respectivă. Dacă vă eliberăm, ne puteţi ajuta în acest sens?

― O dată şi pentru totdeauna, rosti Stormgren furios, lăsaţi-mă să-mi explic limpede poziţia! Karellen se zbate pentru o lume unită şi nu voi face nimic ca să-i ajut duşmanii. Nu-i cunosc planurile finale, dar cred că sunt bune!

― Ce dovezi avem noi?

― Toate acţiunile întreprinse de la apariţia navelor! Spuneţi-mi un singur fapt care, în ultimă instanţă, n-a constituit un beneficiu pentru omenire.

Secretarul general se opri o clipă, parcurgând rapid în minte evenimentele ultimilor ani, apoi zâmbi.

― Dacă doriţi o singură dovadă a… să-i zicem, bunăvoinţei Overlorzilor, amintiţi-vă de dispoziţia referitoare la cruzimea faţă de animale, anunţată la o lună după sosirea lor. Dacă aş fi avut vreo îndoială faţă de Karellen, restricţia aceea mi-ar fi înlăturat-o, deşi mi-a provocat mai multe necazuri decât oricare altă măsură întreprinsă de atunci.

Nu-i o exagerare, se gândi el. Episodul fusese extraordinar; prima revelaţie a repulsiei Overlorzilor faţă de cruzime. Aceasta, împreună cu dreptatea şi ordinea păreau sentimentele dominante ale vieţii lor ― judecându-i după acţiunile întreprinse.

Ocazia respectivă fusese de altfel şi singura în care Karellen se arătase mânios, cel puţin în aparenţă. «Vă puteţi omorî între voi, dacă doriţi», spusese mesajul, «aceasta vă priveşte pe voi şi legile voastre. Dar dacă ucideţi animalele cu care împărţiţi lumea, exceptând cazurile de procurare a hranei şi autoapărare, atunci deveniţi răspunzători în faţa mea.»

Nimeni nu cunoştea precis limitele restricţiei, sau ce avea să facă Administratorul ca s-o întărească. N-a fost nevoie de o prea îndelungată aşteptare…

Când matadorii şi asistenţii lor îşi făcură intrarea, Plaza de Toros era arhiplină. Totul părea normal; soarele sclipea pe costumele tradiţionale, iar mulţimea îşi ovaţiona favoriţii, aşa cum o făcuse de sute de ori până atunci. Totuşi, din loc în loc, chipuri neliniştite priveau cerul şi forma argintie şi tăcută, aflată la peste cincizeci de kilometri deasupra Madridului.

Picadorii îşi ocupară locurile şi taurul intră pufnind în arenă. Caii slăbănogi, cu nările dilatate de spaimă, avansară, îndemnaţi de călăreţi. Prima suliţă sclipi, lovi şi în momentul acela se înălţă un sunet, niciodată auzit pe Pământ până atunci.

Fusese strigătul a zece mii de oameni, simţind durerea aceleiaşi răni, zece mii de oameni care, revenindu-şi din şoc, se descoperiră nevătămaţi. Fusese însă şi sfârşitul luptei, precum şi al tuturor luptelor cu tauri, deoarece vestea se răspândise rapid. Ar merita amintit că afficionados fuseseră atât de zguduiţi încât numai unul din zece solicită banii înapoi, iar Daily Mirror din Londra agravă situaţia, sugerând spaniolilor să adopte crichetul drept nou sport naţional.

― Poate că ai dreptate, replică bătrânul galez. Poate că motivaţia Overlorzilor este corectă după normele lor, care, uneori, coincid cu ale noastre. Rămân totuşi nişte intruşi. Noi nu le-am cerut să vină aici şi să ne răstoarne lumea, să distrugă idealuri ― da, şi naţiuni ― pe care generaţii întregi au luptat să le apere.

― Eu provin dintr-o naţiune mică, nevoită să lupte pentru libertate, izbucni Stormgren. Cu toate astea, sunt de partea lui Karellen. Îl puteţi sâcâi, puteţi chiar întârzia realizarea aspiraţiilor lui, dar în cele din urmă toate astea nu vor însemna nimic. Fără îndoială, sunteţi sinceri în spusele voastre. Vă înţeleg teama că tradiţiile şi culturile statelor mici vor fi copleşite în momentul realizării unui stat mondial. Totuşi greşiţi, n-are rost să ne agăţăm de trecut. Chiar înainte de sosirea Overlorzilor, statul, ca suveran, murea. Overlorzii i-au grăbit sfârşitul. Acum, nimeni nu-l mai poate salva şi nici nu trebuie să încerce.

Nici un răspuns. Bărbatul din faţa lui nu se clinti. Stătea cu gura întredeschisă, cu ochii lipsiţi de viaţă şi nemişcaţi. În jurul lui, ceilalţi erau la fel: nemişcaţi, împietriţi în atitudini ciudate. Cu un icnet de spaimă, Stormgren se ridică în picioare şi se retrase către uşă. Tăcerea fu brusc întreruptă:

― A fost un discurs frumos, Rikki, mulţumesc! Acum cred că putem pleca.

Stormgren se răsuci pe călcâie şi privi în coridorul întunecos. Acolo, plutind la nivelul ochilor, se afla un glob mic ― fără îndoială, sursa forţelor misterioase puse în mişcare de Overlorzi. Nu putea fi sigur, dar i se păru că aude un bâzâit slab, asemănător cu al unui stup de albine.

― Karellen! Slavă Domnului! Ce s-a întâmplat aici?

― Fii fără grijă, n-au păţit nimic. Îi poţi spune paralizie, însă este ceva mult mai subtil. Pur şi simplu, ei trăiesc de câteva mii de ori mai încet decât normal. Nu vor şti niciodată ce s-a întâmplat.

― Îi laşi aici până vine poliţia?

― Nu. Am o idee mai bună. Îi las să plece.

În mod surprinzător, Stormgren se simţi uşurat. Privi pentru ultima oară încăperea strâmtă şi bărbaţii încremeniţi. Joe stătea într-un picior, privind în gol. Brusc, secretarul general izbucni în râs şi se scotoci prin buzunare.