Arthur Clarke: Sfarsitul copilariei

Fizicianul privea în gol, jucându-se cu creionul.

― Pare o problemă drăguţă, rosti el simplu. Îmi place.

Scotoci într-un sertar şi scoase un blocnotes uriaş, cel mai mare văzut vreodată de Stormgren.

― Bun, începu mâzgălind cu furie într-un soi de stenografie personală. Să fiu sigur că ştiu totul… Spune-mi tot ce poţi despre încăperea unde se desfăşoară întrevederile. Nu omite nici un detaliu, oricât de banal ţi s-ar părea.

― Nu sunt multe de zis. Pereţii par a fi de metal… Înălţimea încăperii este de vreo patru metri, iar suprafaţa cam de opt metri pătraţi. Ecranul are latura de un metru, iar imediat dedesubtul lui se găseşte o masă… ar fi mai uşor dacă ţi-aş desena.

Schiţă cu repeziciune camera pe care o cunoştea atât de bine şi împinse foaia spre Duval. În momentul acela îşi reaminti, cu un fior uşor, ultima dată când făcuse acelaşi lucru. Se întrebă ce se întâmplase cu galezul orb şi cu tovarăşii săi, şi cum reacţionaseră la dispariţia lui.

Francezul studie încruntat desenul.

― Asta-i tot ce-mi poţi spune?

― Da.

― Dar iluminatul? pufni dezgustat Duval. Doar nu stai pe întuneric? Şi ventilaţia, încălzirea…

Stormgren surâse înaintea exploziei caracteristice.

― Plafonul este luminos şi din câte mi-am dat seama aerul pătrunde prin grila difuzorului. Nu ştiu cum este evacuat, poate prin inversarea periodică a curentului… n-am observat. Nu există semne vizibile ale unei instalaţii de aer condiţionat, totuşi camera are permanent o temperatură normală.

― Adică vaporii de apă îngheaţă, dar nu şi bioxidul de carbon? Secretarul se strădui să zâmbească la gluma veche.

― Cred că ţi-am spus totul, sfârşi el. Cabina din vehiculul care mă transportă la nava lui Karellen nu se deosebeşte de cea a unui ascensor decât prin prezenţa unei mese şi a unui pat.

Vreme de câteva minute se lăsă linişte, timp în care fizicianul mâzgălea floricele microscopice pe blocnotes. Privindu-i, Stormgren se întrebă de ce un om ca Duval, a cărui minte era incomparabil mai sclipitoare decât a sa, nu ajunsese niciodată o celebritate în lumea ştiinţei. Îşi aminti comentariul caustic, şi probabil neadevărat, al unui prieten din Departamentul de Stat: «Francezii produc cei mai capabili rataţi din lume. «Duval era tipul de om care întărea afirmaţia respectivă.

Fizicianul clătină satisfăcut din cap, se aplecă înainte şi îndreptă creionul spre Stormgren.

― De ce crezi tu, Rikki, întrebă el, că ecranul lui Karellen este un ecran de televiziune?

― Aşa mi s-a părut de la început… arată exact ca un aparat TV. Oricum, ce altceva ar putea fi?

― Când spui că arată ca un ecran de televiziune, te gândeşti ― nu-i aşa? ― că seamănă cu un ecran de-al nostru.

― Sigur că da.

― Mă îndoiesc să fie tocmai aşa. Sunt convins că aparatele Overlorzilor nu utilizează ceva în genul unui ecran fizic… probabil că ei materializează imaginile spaţial. Totuşi de ce s-ar complica Karellen cu un sistem TV? Soluţia cea mai simplă este întotdeauna şi cea mai bună. Nu ţi se pare mult mai probabil ca acest «ecran» al tău să fie în realitate o oglindă cu spatele transparent?

Stormgren fu atât de uluit încât pentru o clipă rămase tăcut, căzând pe gânduri. Nu pusese niciodată la îndoială explicaţiile lui Karellen, totuşi îi spusese ceva Administratorul despre utilizarea unui sistem TV? Aşa crezuse el; totul fusese un truc psihologic, care funcţionase perfect. Presupunând bineînţeles că ipoteza lui Duval era corectă. Se grăbea însă cu concluziile; deocamdată nu dovedise nimic.

― Dacă ai dreptate, zise el, nu-mi rămâne decât să sparg ecranul.

― Oamenii ăştia care n-au nici o tangenţă cu ştiinţa! suspină Duval. Crezi că ecranul este făcut dintr-un material care poate fi străpuns fără ajutorul unor explozii? Iar dacă reuşeşti, ce şanse sunt ca Administratorul să respire acelaşi aer ca noi? N-ar fi plăcut pentru nici unul dintre voi, dacă el trăieşte… într-o atmosferă de clor, de pildă.

Stormgren se simţi stânjenit. Trebuia să se fi gândit la asta.

― Atunci ce propui?

― Vreau să mă mai gândesc. Pentru început, trebuie să aflăm dacă ipoteza mea este corectă, apoi să vedem care ar fi natura ecranului. O să pun câţiva oameni la treabă. Apropo, presupun că ai o servietă atunci când îl vizitezi pe Karellen. Este aceeaşi de acum?

― Da.

― E suficient de mare. N-ar fi bine să atragem atenţia, schimbând-o, mai ales dacă s-a obişnuit cu ea.

― Ce vrei să fac? întrebă Stormgren. Să car un aparat de raze X?

― Nu ştiu încă, zâmbi fizicianul, dar ne vom gândi la ceva. O să te anunţ peste vreo două săptămâni. Chicoti: ştii la ce mă duc cu gândul toate astea?

― Da, răspunse Stormgren prompt, la perioada când construiai aparate de radio clandestine pe timpul ocupaţiei germane.

Duval păru dezamăgit.

― Presupun că ţi-am mai spus-o, o dată sau de două ori. Dar mai este ceva…

― Ce anume?

― Când te vor prinde, eu n-am nici un amestec.

― Cum…? După toată gălăgia pe care o făceai cândva despre responsabilitatea socială a omului de ştiinţă? Mi-este ruşine de tine, Pierre!

Secretarul general lăsă jos teancul de foi dactilografiate şi suspină:

― Slavă cerurilor că-i gata în sfârşit! Mi se pare straniu că viitorul omenirii este conţinut în câteva sute de pagini… Statul Mondial! Nu credeam că voi apuca să-l văd vreodată!

Puse dosarul în servietă, al cărei fund se găsea la numai zece centimetri de dreptunghiul întunecat al ecranului. Din când în când, inconştient, degetele îi alunecau nervoase peste încuietorile servietei; nu dorea să apese declanşatorul ascuns, înainte de sfârşitul întrevederii. Exista posibilitatea unui eşec, deşi Duval jurase că nimeni nu putea detecta nimic.

― Spuneai că ai noutăţi pentru mine, continuă el cu o nerăbdare greu reţinută. E vorba despre…

― Da, rosti Karellen. Acum câteva ore am primit hotărârea.

Ce putea însemna asta? se întrebă Stormgren. Evident, nu era posibil ca Administratorul să fi comunicat cu planeta lui de origine, aflată la o depărtare necunoscută, de ani-lumină. Sau poate ― asta fusese ipoteza lui Van Ryberg ― consulta un calculator extrem de complex, capabil să prevadă efectele oricărei acţiuni politice.

― Nu cred, urmă Overlordul, că Liga Libertăţii şi asociaţii ei vor fi prea mulţumiţi, dar poate că tensiunea se va mai reduce. Apropo, ce discutăm acum este neoficial. Rikki, mi-ai spus adesea că indiferent de aspectul nostru fizic, rasa umană se va acomoda repede cu noi. Asta denotă o lipsă de imaginaţie din partea ta. Poate că tu te-ai acomoda repede, însă nu trebuie să uiţi că majoritatea oamenilor n-au primit deocamdată o educaţie după tiparele raţiunii şi sunt îmbâcsiţi de prejudecăţi şi superstiţii, pentru eradicarea cărora ar fi necesare câteva decenii.

Eşti de acord: cunoaştem câte ceva despre psihologia voastră. Ştim destul de exact ce s-ar putea întâmpla dacă ne-am arăta lumii în actualul stadiu de dezvoltare. Nu pot intra în detalii, nici măcar faţă de tine, de aceea trebuie să-mi accepţi analiza ca atare. Putem totuşi face o promisiune care vă poate mulţumi: Peste cincizeci de ani ― două generaţii de acum înainte ― vom coborî din nave şi omenirea va putea să ne vadă, aşa cum suntem.

Stormgren tăcu un timp, absorbind cuvintele Administratorului. Încerca prea puţin din satisfacţia ce i-ar fi oferit-o mai devreme declaraţia lui Karellen. Într-adevăr, se simţea oarecum zăpăcit de succesul lui parţial şi, pentru o clipă, planurile i se clătinară. Adevărul urma să iasă la lumină odată cu trecerea timpului; complotul lui era inutil şi poate lipsit de înţelepciune. Dacă avea totuşi să continue, o făcea numai din motivul egoist că el n-avea să mai fie în viaţă peste alţi cincizeci de ani.