Arthur Clarke - Sfarsitul copilariei

― Este un telex obişnuit, cu taste ca la maşinile de scris, îi explică acesta. Există şi un fax, dacă doriţi să trimiteţi fotografii sau tabele cu date, dar spuneaţi că nu va fi nevoie de aşa ceva.

Fostul adjunct încuviinţă absent.

― Asta-i tot. Mulţumesc. Nu cred să întârzii prea mult. După aceea, adăugă el, încuiaţi şi aduceţi-mi cheile.

Aşteptă până când bărbatul plecă, apoi se aşeză în faţa telexului. Ştia că aparatul era utilizat rareori, deoarece toate problemele se rezolvau la întâlnirile săptămânale dintre Karellen şi Stormgren. Telexul constituia un fel de legătură de urgenţă, aşa încât bănuia un răspuns prompt.

După o clipă de ezitare, începu să bată mesajul cu degete stângace. Maşina bâzâi încetişor şi cuvintele sclipiră câteva secunde pe ecranul negru. După aceea se rezemă de speteaza scaunului şi aşteptă.

Peste nici un minut, telexul bâzâi iarăşi. Nu pentru întâia oară, Van Ryberg se întrebă dacă Administratorul dormea vreodată.

Mesajul era pe cât de scurt, pe atât de nefolositor.

NU DEŢINEM NICI O INFORMAŢIE. LAS TOTUL ÎN SEAMA TA. K.

Plin de amărăciune şi lipsit de orice bucurie, Van Ryberg îşi dădu seama câtă măreţie i se aruncase în spate.

În ultimele trei zile, Stormgren îşi analizase cu atenţie temnicerii. Joe era cel cu adevărat important, ceilalţi fiind nonentităţi, pleavă adunată în jurul oricărei mişcări clandestine. Pentru ei idealurile Ligii Libertăţii nu însemnau mare lucru; unicul lor ţel îl reprezenta o viaţă cu cât mai puţină muncă.

Joe avea o individualitate mult mai complexă, deşi uneori îi amintea lui Stormgren de un copil supradezvoltat. Interminabilele lor jocuri de pocher erau punctate cu dispute politice înfocate şi, în curând, secretarul general înţelese că uriaşul polonez nu se gândise niciodată în mod serios la cauzele pentru care lupta. Sentimentele şi un conservatorism extrem îi întunecau aprecierile. Îndelungata luptă pentru independenţa ţării sale îl condiţionase atât de complet încât continua să trăiască în trecut. Era un supravieţuitor boem, unul dintre cei care nu înţelegeau viaţa ordonată. După dispariţia celor asemenea lui, dacă aveau să dispară vreodată, lumea ar fi devenit un loc mult mai sigur, dar mai puţin interesant.

Stormgren se convinsese: Administratorul nu reuşise să-l descopere, încercase o cacealma, însă răpitorii lui nu căzuseră în plasă. Era sigur că-l ţineau acolo pentru a vedea reacţia lui Karellen, iar acum, deoarece nu se întâmplase nimic, puteau să-şi urmeze planurile.

De aceea, nu fu surprins când, după câteva zile, Joe îi anunţă vizita unor persoane din «afară». De la o vreme, cei trei manifestaseră o nervozitate crescătoare şi Stormgren bănuise că liderii mişcării, văzând că totul era liniştit, veneau să-l ia.

Aşteptau, adunaţi deja în jurul mesei, când Joe îl pofti în cameră. Stormgren observă amuzat că polonezul purta ostentativ un pistol uriaş, pe care-l vedea pentru întâia dată. Ceilalţi doi paznici dispăruseră şi chiar Joe părea reţinut. Secretarul îşi dădu imediat seama că se găsea în faţa unor oameni de alt calibru, iar grupul dinaintea lui îi amintea un tablou, văzut cu mult timp în urmă, al lui Lenin şi tovarăşilor săi în primele zile ale revoluţiei ruse. Deţineau aceeaşi forţă intelectuală, hotărâre fermă şi duritate. Joe şi oamenii lui erau inofensivi; aceşti şase bărbaţi constituiau adevăratele creiere ale organizaţiei.

Înclinând scurt din cap, Stormgren se îndreptă spre singurul scaun liber, încercând să pară stăpân pe sine. Pe când se apropia, bărbatul cel mai vârstnic, aflat de cealaltă parte a mesei, se aplecă înainte şi-l fixă cu ochi cenuşii, pătrunzători. Stormgren se simţi stânjenit şi vorbi primul ― un lucru pe care nu-l dorise.

― Presupun că doriţi să discutăm condiţiile. La cât aţi fixat răscumpărarea?

Observă că undeva în spate cineva stenografia convorbirea. Bărbatul îi răspunse cu un accent galez, muzical.

― O puteţi considera şi aşa, domnule secretar general. Dar ne interesează informaţiile, nu banii.

Deci asta era, se gândi Stormgren. Îl considerau prizonier de război, iar acum urma interogatoriul.

― Ne cunoaşteţi motivaţiile, continuă celălalt cu glasul lui moale. Dacă doriţi, ne puteţi denumi «mişcare de rezistenţă». Considerăm că, mai devreme sau mai târziu, Pământul va trebui să lupte pentru independenţă, dar ne dăm seama că lupta aceasta se poate purta numai prin metode indirecte, cum sunt sabotajul şi răzvrătirea. V-am răpit, pe de o parte ca să-i demonstrăm lui Karellen că privim lucrurile în mod serios şi suntem bine organizaţi, dar în special pentru că sunteţi singurul individ care ne poate spune ceva despre Overlorzi. Sunteţi un om rezonabil, domnule Stormgren. Cooperaţi cu noi şi veţi fi liber.

― Mai exact, ce doriţi să aflaţi? întrebă precaut Stormgren. Ochii aceia extraordinari păreau că-i scotocesc mintea; nu mai întâlnise niciodată aşa ceva. După aceea, glasul muzical îi răspunse:

― Ştiţi cine sau ce sunt Overlorzii în realitate?

― Credeţi-mă, zâmbi secretarul, sunt la fel de curios ca şi voi.

― Atunci ne veţi răspunde la întrebări?

― Nu promit, dar o să încerc.

Joe se mişcă uşurat şi ceilalţi se aplecară înainte.

― Ne-am format o idee generală, continuă galezul, despre circumstanţele în care vă întâlniţi cu Karellen. Dar poate că ni le puteţi descrie… fără să uitaţi nimic important!

Nimic rău în asta, îşi spuse Stormgren. O făcuse de multe ori până atunci şi avea să lase impresia cooperării. În jurul lui se aflau minţi agere, care puteau descoperi ceva nou. Le convenea orice informaţie deţinută de el, atâta vreme cât le-o împărtăşea. Nu credea nici o clipă că-l putea afecta în vreun fel pe Karellen.

Se căută în buzunare şi scoase un creion şi un plic vechi. Desenând rapid, începu să vorbească:

― Ştiţi desigur că până la nava lui Karellen sunt transportat de o navetă lipsită de elemente evidente de propulsie. Pătrunde în navă… sunt convins că aţi văzut filmările prin transfocator ale acestui moment. Uşa, dacă vreţi s-o numiţi aşa, se deschide şi intru într-o încăpere mică, cu o masă, un scaun şi un ecran… dispuse astfel…

Împinse planul spre bătrânul galez, însă ochii cei stranii nu se aplecară către hârtie. Continuau să fie fixaţi pe chipul lui Stormgren şi, privindu-i, ceva păru că se schimbă în profunzimea lor. Brusc, încăperea deveni tăcută, dar înapoia lui îl auzi pe Joe ţinându-şi răsuflarea.

Zăpăcit şi nedumerit, Stormgren se uită spre ceilalţi şi înţelese. Mototoli plicul şi-l azvârli pe jos.

Acum ştia de ce ochii aceia cenuşii i se păruseră atât de ciudaţi. Bărbatul dinaintea lui era orb.

Van Ryberg nu încercă să-l mai contacteze pe Karellen. Cele mai multe probleme: transferul de informaţii statistice, rezumatele presei mondiale şi toate celelalte continuaseră în mod automat. La Paris, consilierii juridici continuau să se lupte cu Constituţia Mondială, dar deocamdată chestiunile respective nu-l priveau pe el. Administratorul dorea rezoluţia finală peste două săptămâni; dacă nu era gata până atunci, Karellen avea să acţioneze aşa cum credea el de cuviinţă.

Şi în continuare, nici o veste despre Stormgren…

Tocmai dicta o listă, când telefonul pentru urgenţe începu să sune. Ridică receptorul şi ascultă stupefiat, apoi îl azvârli şi se repezi la fereastră. De pe străzi se înălţau strigăte de uimire, iar traficul se oprise.