Arthur Clarke: Sfarsitul copilariei

― Mulţumesc pentru ospitalitate, Joe, vorbi el. Cred c-o să-ţi las o amintire.

Căută printre bucăţelele de hârtie până găsi cifrele dorite. Apoi, pe o foaie relativ curată, scrise cu atenţie:

BANCA MANHATTAN

Plătiţi lui Joe suma de o sută treizeci şi cinci de dolari şi cincizeci de cenţi (135, 50 $)

R. Stormgren

Când lăsă peticul de hârtie lângă polonez, vocea lui Karellen întrebă:

― Ce faci acolo?

― Noi, Stormgrenii, ne plătim întotdeauna datoriile. Ceilalţi doi trişau, dar Joe a jucat cinstit. Cel puţin, nu l-am prins niciodată trişând.

Se simţea vesel şi aproape cu patruzeci de ani mai tânăr. Se îndreptă spre uşă, iar globul metalic se deplasă lateral, lăsându-l să treacă. Bănui că era un fel de robot; asta explica modul cum izbutise Karellen să-l descopere sub straturile de piatră şi pământ.

― Mergi drept înainte o sută de metri, răsună glasul Administratorului. Apoi ia-o la stânga.

Se repezi înainte, deşi ştia că n-avea de ce se grăbi. Globul rămase plutind pe coridor, acoperindu-i probabil retragerea.

După un minut, găsi altă sferă, aşteptându-l într-o nişă a coridorului.

― Ai de mers o jumătate de kilometru, i se adresă vocea. Ţine-o mereu la stânga, până ne întâlnim din nou.

Pe drumul spre ieşire, mai întâlni şase sfere. La început, se întrebă dacă nu cumva robotul i-o lua înainte pe alt drum; după aceea, înţelese că era un lanţ, asigurând un circuit complet până în adâncurile minei. La intrare, un grup de paznici alcătuiau o compoziţie statuară, supravegheaţi de alt glob. La câţiva metri mai departe, se afla naveta cu care Stormgren călătorea întotdeauna la Karellen.

Se opri pentru un moment, clipind din ochi în lumina soarelui. Apoi zări ruinele instalaţiilor miniere din jurul său şi, mai departe, o linie ferată coborând panta. După câţiva kilometri, o pădure deasă acoperea poalele muntelui, iar hăt în depărtare se întrezărea sclipirea unui lac întins. Bănui că se găsea undeva prin America de Sud, cu toate că-i venea greu să explice de ce anume încerca senzaţia respectivă.

Suind în navetă, Stormgren privi pentru ultima dată intrarea minei şi oamenii încremeniţi în jurul ei. După aceea, uşa se închise înapoia lui şi, cu un suspin de uşurare, bărbatul se lăsă pe spate în scaunul familiar.

Tăcu un timp, până îşi recăpătă suflarea, după care rosti:

― Ei bine?

― Îmi pare rău că nu te-am putut elibera mai devreme. Dar îţi dai seama cât era de important să aşteptăm până se strângeau toţi şefii…

― Vrei să spui, izbucni Stormgren, că ai ştiut tot timpul unde mă găsesc? Dacă aş fi…

― Nu te pripi, făcu Karellen, lasă-mă să termin de explicat.

― Bine, încuviinţă Stormgren sumbru. Ascult… Începuse să-şi dea seama că fusese o simplă momeală într-o capcană extrem de rafinată.

― De mai multă vreme ai asupra ta un… să-i zicem «spion», începu Karellen. Deşi recenţii tăi amici au presupus în mod corect că nu-i pot urma sub pământ, totuşi te-am putut supraveghea până au coborât în mină. Transferul din tunel a fost ingenios, dar când primul automobil n-a mai emis semnalul de locaţie, planul lor s-a năruit şi te-am găsit imediat. După aceea, a fost doar o chestiune de răbdare. Ştiam că atunci când vor fi convinşi că te-am pierdut, liderii lor vor veni aici şi voi putea să-i prind pe toţi.

― Totuşi i-ai lăsat să plece!

― Până azi, reluă Administratorul, nu ştiam cine dintre cele două miliarde şi jumătate de locuitori ai acestei planete sunt adevăraţii conducători ai mişcării. Acum când îi cunosc, îi pot urmări oriunde pe Pământ şi, dacă doresc, le pot vedea fiecare mişcare. Este mai bine decât dacă ar fi fost arestaţi. Orice acţiune duce la trădarea tovarăşilor lor… Sunt realmente neutralizaţi şi ei ştiu asta. Eliberarea ta le va părea inexplicabilă, deoarece ai dispărut pur şi simplu din faţa lor.

Râsul lui sonor umplu încăperea micuţă.

― Toată afacerea a fost o comedie, însă a avut un scop serios. Nu mă refer la vârfurile organizaţiei, ci la efectul moral asupra altor grupuri similare.

Stormgren rămase tăcut. Nu era complet mulţumit, dar înţelegea punctul de vedere al lui Karellen şi-i trecuse o parte din mânie.

― Păcat că se întâmplă aşa ceva în ultimele săptămâni ale mandatului meu, rosti el în cele din urmă, însă de azi îmi instalez o gardă permanentă în jurul locuinţei. Data viitoare pot să-l răpească pe Pieter… Apropo, cum s-a descurcat?

― L-am urmărit cu atenţie în ultima săptămână şi în mod deliberat am evitat să-l ajut. În general s-a descurcat foarte bine, totuşi nu este omul care să-ţi ia locul…

― Mai bine pentru el, spuse secretarul puţin mâhnit. Încă ceva… ai primit vreun răspuns de la superiorii tăi, referitor la desconspirarea secretului vostru? M-am convins acum că problema reprezintă atuul principal al celor care vi se împotrivesc. Mi-au spus-o iarăşi şi iarăşi: «Nu ne putem încrede în Overlorzi până nu-i vedem. «

Karellen suspină.

― Nu. Nimic până acum. Ştiu însă care va fi răspunsul…

Stormgren nu mai insistă. Altădată ar fi încercat, dar acum, pentru întâia oară, în minte începea să i se contureze ideea vagă a unui plan. Îşi aminti cuvintele galezului. Da, poate că existau instrumente…

Ceea ce refuzase să facă sub constrângere, avea să încerce din proprie voinţă.

Stormgren n-ar fi crezut niciodată, chiar cu numai câteva zile în urmă, că avea să ia în serios planurile actuale. Probabil că răpirea, care privită retrospectiv semănase cu o dramoletă de mâna a treia, era în mare parte răspunzătoare de aceste planuri. Pentru prima dată în viaţă fusese expus unei acţiuni fizice violente ― diferită de confruntările verbale din sala de conferinţe. Fie că microbul îi pătrunsese în sânge, fie că senilitatea se apropia mai repede decât crezuse.

Simpla curiozitate constituia o motivaţie puternică; la fel şi dorinţa de a se răzbuna pentru farsa jucată. Acum era foarte clar: Karellen îl folosise drept momeală şi, chiar dacă scopul scuză mijloacele, nu-l putea ierta imediat pe Administrator.

Pierre Duval nu păru surprins când Stormgren intră neanunţat în biroul său. Erau prieteni şi nu reprezenta ceva neobişnuit ca secretarul general să-l viziteze pe şeful Biroului ştiinţific. Cu siguranţă, lui Karellen nu i s-ar fi părut nimic anormal dacă, întâmplător, aparatele lui de observaţie ar fi fost îndreptate asupra acelei încăperi.

Cei doi bărbaţi discutară despre afaceri şi bârfe politice, apoi, ezitând, Stormgren abordă subiectul dorit. În timp ce-l asculta, bătrânul francez se lăsă pe spate în scaun, ridicând sprâncenele încet, milimetru cu milimetru. O dată sau de două ori fu gata să spună ceva, dar se răzgândi de fiecare dată.

Când Stormgren termină, savantul privi nervos în jur.

― Crezi că ascultă? întrebă el.

― Nu ştiu dacă poate… Am asupra mea un «spion» ― aşa-i spune el ― pentru protecţie, dar care nu funcţionează sub pământ. Acesta-i unul din motivele pentru care am venit aici, în vizuinele tale. Sunt izolate împotriva oricăror forme de radiaţie, nu-i aşa? Karellen nu este un vrăjitor. Ştie unde mă găsesc, însă numai atât.

― Sper să ai dreptate. Lăsând asta la o parte, n-o să ai neplăceri când va descoperi ce vrei să faci? Pentru că va afla… ştii şi tu…

― Îmi asum riscul. În plus, mă înţeleg bine cu el.