Arthur Clarke: Sfarsitul copilariei

Karellen îi remarcase probabil şovăiala, deoarece continuă:

― Îmi pare rău că te-am dezamăgit, dar cel puţin problemele politice ale viitorului apropiat nu vor mai fi responsabilitatea ta. Te gândeşti poate că temerile noastre sunt exagerate, însă crede-mă: avem dovezi convingătoare ale pericolului reprezentat de orice altă variantă.

Stormgren se aplecă înainte, cu ochii strălucind:

― Deci aţi fost văzuţi de Om!

― N-am spus asta, răspunse Karellen prompt. Lumea voastră nu reprezintă singura planetă de care ne-am ocupat.

Finlandezul nu abandonă atât de uşor.

― Există mai multe legende ce sugerează că Pământul a fost vizitat de alte rase, în trecut.

― Ştiu, am citit raportul Departamentului de Cercetări Istorice. Lasă impresia că Pământul ar fi fost un nod al căilor de comunicaţie din Univers.

― S-ar putea să fi existat unele contacte despre care voi nu ştiţi, rosti Stormgren plin de speranţă. Deşi, dacă ne-aţi studiat vreme de mii de ani, nu mi se pare posibil…

― Cam aşa este, răspunse misterios Overlordul.

În momentul acela, Stormgren se hotărî.

― Karellen, vorbi el brusc, o să redactez declaraţia şi ţi-o voi trimite pentru aprobare. Îmi rezerv însă dreptul de a continua să te sâcâi şi, dacă se va ivi prilejul, voi încerca să-ţi aflu secretul.

― Sunt conştient de asta, chicoti interlocutorul său.

― Şi nu-ţi pasă?

― Absolut deloc, atât timp cât nu vei folosi arme nucleare, gaze toxice sau orice altceva care ne-ar putea afecta prietenia.

Bărbatul se întrebă dacă Administratorul ghicise adevărul. Înapoia tachinărilor sale recunoscuse o undă de înţelegere, poate ― cine ştie? ― chiar de încurajare.

― Mă bucur să aflu asta, vorbi el cât mai calm.

Se ridică în picioare şi închise capacul servietei. Degetul mare îi alunecă peste încuietoare.

― O să redactez declaraţia, repetă, şi ţi-o trimit chiar astăzi, prin fax.

În timp ce vorbea, apăsă butonul şi ştiu că temerile sale fuseseră inutile. Senzorii lui Karellen nu erau mai subtili decât ai Omului. Administratorul nu detectase nimic; nu simţi nici o schimbare în glasul său, atunci când îşi luă rămas bun şi rosti obişnuitele cuvinte-cod ce deschideau uşa încăperii.

Cu toate acestea, Stormgren continuă să se simtă aidoma unui hoţ ieşind dintr-un magazin sub ochii supraveghetorului şi răsuflă uşurat când peretele neted se închise înapoia lui.

― Recunosc, spuse Van Ryberg, că unele din ipotezele mele n-au fost satisfăcătoare. Despre asta ce crezi?

― Trebuie neapărat să răspund? suspină Stormgren.

Pieter îi ignoră resemnarea.

― Nu-i chiar ideea mea, urmă el cu modestie. Mi-a venit citind o povestire de Chesterton. Dacă Overlorzii ascund faptul că n-au nimic de ascuns?

― Mi se pare niţel cam complicat, făcu Stormgren uşor interesat.

― Uite ce vreau să spun, reluă Van Ryberg cu energie. Cred că din punct de vedere fizic ei sunt fiinţe omeneşti, ca şi noi. Şi-au dat seama că vom tolera conducerea unor creaturi pe care ni le imaginăm diferite şi superinteligente. Dar rasa umană, fiind ceea ce este, nu va accepta să fie condusă de fiinţe asemenea ei.

― Foarte ingenios… ca toate teoriile tale, reflectă Stormgren. Aş dori să le numerotezi, ca să pot face referire la ele. Obiecţia mea asupra acesteia…

În momentul acela fu anunţată sosirea lui Alexander Wainwright.

Secretarul era curios ce gândea acesta. În acelaşi timp, se întreba dacă Wainwright discutase cu răpitorii. Puţin probabil, întrucât credea în afirmaţiile lui referitoare la dezaprobarea violenţei. Extremiştii mişcării se discreditaseră şi avea să treacă mult timp până cînd lumea să mai audă de ei.

Conducătorul Ligii Libertăţii ascultă atent declaraţia lui Karellen. Stormgren spera că-i va aprecia gestul, deşi fusese ideea Administratorului. Abia după douăsprezece ore, restul omenirii avea să afle promisiunea adresată nepoţilor lor.

― Cincizeci de ani, rosti gânditor Wainwright. Mult de aşteptat…

― Poate pentru omenire, nu şi pentru Karellen, răspunse Stormgren. Abia acum începea să-şi dea seama de inteligenţa soluţiei Overlorzilor. Le oferea răgazul pe care-l considerau necesar şi despica pământul sub Liga Libertăţii. Nu-şi închipuia că Liga avea să capituleze, dar poziţia ei urma să fie şubrezită în mod considerabil. Cu siguranţă că şi Wainwright înţelegea lucrul acesta.

― Peste cincizeci de ani, zise cu amărăciune bărbatul, răul va fi deja făcut. Cei care şi-ar mai reaminti lupta noastră pentru independenţă vor fi morţi ― omenirea îşi va fi uitat strămoşii.

Cuvinte, cuvinte goale, gândi Stormgren. Cuvinte pentru care, odată, oamenii au luptat şi au murit, şi pentru care nu vor mai lupta şi muri niciodată. Iar în felul acesta lumea va fi mai bună.

Privindu-i pe Wainwright plecând, Stormgren se întrebă câte necazuri avea să mai producă Liga în anii următori… Deşi asta, îşi spuse el oarecum uşurat, devenea problema succesorului său.

Existau lucruri pe care numai timpul le putea vindeca. Ticăloşii puteau fi înlăturaţi, dar nu se putea face nimic împotriva oamenilor buni care erau induşi în eroare.

― Uite servieta, spuse Duval. Este ca şi nouă.

― Mulţumesc, răspunse Stormgren, inspectând-o totuşi grijuliu. Acum poate că-mi spui şi mie despre ce-a fost vorba şi ce vom face în continuare.

Fizicianul părea mai interesat de propriile gânduri.

― Ce nu pot înţelege, făcu el, este uşurinţa cu care am obţinut-o. Dacă aş fi fost în locul lui Kar…

― Dar n-ai fost. Treci la subiect, omule! Ce aţi descoperit?

― Of, of, rasele astea nordice! suspină francezul. În servietă se afla un tip de radar cu putere minimă. Pe lângă undele radio de frecvenţă foarte mare, aparatul utiliza infraroşii: toate acestea fiind unde despre care suntem siguri că nu pot fi percepute de nici o creatură, indiferent ce fel de ochi ar avea.

― Ce vă face atât de siguri? întrebă Stormgren, uşor intrigat de problema tehnică.

― N-am putea fi foarte siguri, admise Duval. Dar Karellen te zăreşte în lumină naturală, nu-i aşa? Deci în privinţa spectrului perceput, ochii lui trebuie să fie asemănători alor noştri. Oricum, aparatul a funcţionat. Am dovedit că în spatele ecranului se află o încăpere largă. Ecranul are o grosime de trei centimetri şi înapoia lui există un spaţiu de cel puţin zece metri. N-am putut detecta un ecou de la peretele îndepărtat, dar nici nu ne aşteptam, fiindcă n-am îndrăznit să folosim o energie prea mare. Totuşi am obţinut asta…

Împinse înaintea lui Stormgren o fotografie pe care se zărea o singură linie, ondulată. Într-un punct, linia urca puţin, aidoma unei înregistrări seismografice.

― Vezi vârful ăsta?

― Da… ce este?

― Karellen.

― Dumnezeule! Eşti sigur?

― Aproape. Se găsea cam la doi metri dincolo de ecran. Dacă rezoluţia ar fi fost ceva mai bună, am fi putut să-i calculăm chiar şi dimensiunile.

Privind inflexiunea abia vizibilă a curbei, Stormgren încercă un sentiment ciudat. Până în momentul acela, nu existase nici o dovadă privind natura materială a iui Karellen. Dovada continua să fie indirectă, dar o acceptă imediat.

― Apoi, continuă Duval, a trebuit să calculăm transmisia luminii obişnuite prin ecran. Am stabilit deja o valoare ― oricum nu contează nici dacă am greşit cu un factor de valoare zece. Îţi dai seama, bineînţeles, că în realitate nu este o oglindă cu spate transparent. Pur şi simplu, e o chestiune de iluminare. Karellen stă într-o cameră obscură, în vreme ce tu eşti luminat, asta-i tot. Ei bine, o să schimbăm relaţia, chicoti el.