Arthur Clarke - Sfarsitul copilariei

Timp de douăzeci de secunde, o tăcere apăsătoare se lăsă asupra lumii, deşi, după aceea, nimeni nu credea că intervalul fusese atât de scurt. Apoi întunericul deschizăturii păru că se deplasează înainte şi în lumina soarelui apăru Karellen. Băieţelul îi stătea în stânga, iar fetiţa în dreapta. Amândoi erau prea ocupaţi să se joace cu aripile Administratorului pentru a simţi tensiunea mulţimii.

Faptul că numai câţiva oameni au leşinat făcea dovada minuţioasei analize psihologice a Overlorzilor şi a anilor de pregătire atentă. Cu toate că în întreaga lume au existat câţiva, puţini, care, pentru o clipă îngrozitoare, au simţit fiorul străvechi de spaimă, înainte ca raţiunea să-l anuleze pentru totdeauna.

Nu era nici o greşeală. Aripile membranoase, coarnele scurte, coada ascuţită… toate se aflau acolo… Cel mai teribil dintre mituri înviase dintr-un trecut necunoscut. Acum stătea zâmbitor, într-o măreţie de abanos, cu soarele sclipind pe trupul uriaş şi cu câte un copil încrezător în fiecare parte.

Cincizeci de ani reprezintă timp suficient pentru a schimba aproape complet o lume şi pe locuitorii ei. Este necesară numai cunoaşterea profundă a ingineriei sociale, imaginea clară a ţelului final şi… puterea.

Overlorzii deţineau toate acestea. Deşi ţelul rămânea necunoscut, cunoştinţele şi puterile erau vădite.

Puterea îmbrăca multe forme, dintre care puţine identificabile de oamenii ale căror destine le conduceau acum Overlorzii. Forţele ascunse în navele lor uriaşe fuseseră evidente oricui. Dar înapoia etalării aceleia de forţă latentă existau alte arme, mai subtile.

― Toate problemele politice, îi spusese cândva Karellen lui Stormgren, pot fi rezolvate prin aplicarea corectă a puterii.

― Mi se pare o remarcă destul de cinică, replicase nesigur Stormgren. Sună puţin în genul: «Puterea are totdeauna dreptate». În trecutul nostru, folosirea puterii s-a dovedit lipsită de succes pentru rezolvarea problemelor.

― Corect! N-aţi deţinut niciodată puterea adevărată sau ştiinţa necesară aplicării ei. Precum în orice altă problemă, există moduri de abordare eficiente sau ineficiente. Să presupunem, de exemplu, că una dintre naţiunile voastre, condusă de un lider fanatic, ar fi încercat să se răscoale împotriva mea. În faţa unei asemenea ameninţări, răspunsul cel mai ineficient l-ar fi constituit utilizarea câtorva miliarde de unităţi energetice sub forma unor bombe atomice. Dacă aş fi folosit suficiente bombe, soluţia ar fi fost completă şi finală. În acelaşi timp, ar fi fost, aşa cum am spus, absolut ineficientă.

― Şi care era soluţia eficientă?

― Cea care necesită mai puţină energie decât bateria unui aparat de radio dar multă dibăcie în aplicare. Importantă este aplicarea puterii, nu mărimea ei. Cât crezi că ar fi durat cariera lui Hitler ca dictator al Germaniei dacă, oriunde ar fi mers, un glas i-ar fi vorbit întruna în ureche? Sau dacă o frază muzicală stereotipă, suficient de intensă pentru a acoperi toate celelalte sunete şi a face somnul imposibil, i-ar fi răsunat zi şi noapte în creier? Observă ― nimic brutal. Totuşi, în ultimă instanţă, la fel de eficient ca o bombă cu tritiu.

― Înţeleg, rostise Stormgren. Dar nu poate exista vreo ascunzătoare?

― Nu există nici un loc unde să nu-mi pot trimite… maşinăriile, dacă doresc într-adevăr s-o fac. De aceea, nu va trebui niciodată să folosesc metode realmente drastice pentru a-mi menţine poziţia.

Flota lui nu fusese decât un simbol, iar lumea ştia acum că toate navele, cu o singură excepţie, fuseseră plăsmuiri. Totuşi, prin simpla prezenţă, schimbaseră istoria Pământului. Acum, sarcina lor luase sfârşit şi succesul rămăsese în urmă.

Aprecierile lui Karellen fuseseră corecte. Şocul repulsiei trecuse rapid, deşi mai existau destui indivizi care se mândreau cu eliberarea de superstiţii dar nu puteau privi un Overlord. Exista ceva straniu aici, dincolo de raţiune sau logică. În evul mediu, oamenii credeau în Diavol, şi se temeau de el. Insă acum era secolul douăzeci şi unu; la urma urmei, putea să existe o memorie rasială?

În mod universal se acceptase că Overlorzii, sau fiinţe ale aceleiaşi specii, intraseră într-un conflict violent cu omul primitiv. Întâlnirea avusese loc pesemne în trecutul foarte îndepărtat, pentru că în istoria scrisă nu rămăsese nici o urmă a ei. Acesta era un alt mister, iar Karellen nu oferea nici un ajutor pentru rezolvarea lui.

Deşi se arătaseră omului, Overlorzii îşi părăseau rareori nava. Poate considerau Pământul lipsit de confort deoarece aripile şi înălţimea lor dovedeau că veneau de pe o planetă cu gravitaţie mult mai mică. Nu fuseseră niciodată zăriţi fără o centură ticsită cu instrumente complicate, despre care se credea că le controlau greutatea şi le permiteau să comunice între ei. Lumina soarelui îi stânjenea şi nu i se expuneau mai mult de câteva secunde. Când erau nevoiţi să stea mult timp în loc deschis, purtau ochelari negri, ce le confereau un aspect ridicol. Deşi se părea că puteau respira aerul terestru, uneori purtau asupra lor recipiente mici cu gaz din care aspirau în răstimpuri.

Poate că problemele acestea de natură pur fiziologică le determina rezerva. Numai o mică parte a rasei umane întâlnise un Overlord în carne şi oase şi nimeni nu ştia câţi anume se găseau la bordul navei lui Karellen. Niciodată nu fuseseră zăriţi mai mult de cinci simultan, dar pe orbită puteau să fie sute, sau chiar mii.

Din multe puncte de vedere, apariţia lor determinase un număr suplimentar de întrebări. Originea continua să le fie necunoscută, iar biologia rămânea o sursă de nesfârşite speculaţii. Dezvăluiseră în mod liber informaţii asupra multor chestiuni, însă, în legătură cu altele, comportarea lor se putea descrie drept reţinută. Totuşi, în ansamblu, problema nu neliniştea pe nimeni, cu excepţia savanţilor. Deşi poate că prefera să nu-i întâlnească pe Overlorzi, omul obişnuit le era recunoscător pentru tot ceea ce făcuseră pentru lume.

După criteriile vremurilor anterioare, se instaurase Utopia. Ignoranţa, bolile, sărăcia şi frica încetaseră să mai existe. Memoria războiului se topea în trecut, aşa cum un coşmar dispare la ivirea zorilor; în curând, avea să fie dincolo de experienţa oricărui om în viaţă.

Cu energiile omenirii direcţionate pe făgaşe constructive, faţa lumii fusese refăcută. Era, aproape literal, o nouă lume. Oraşele, acceptabile pentru generaţiile anterioare, fuseseră reconstruite, sau părăsite şi transformate în muzee, atunci când încetaseră să mai servească unor scopuri utile. Multe fuseseră deja abandonate, deoarece întreaga structură a industriei şi comerţului se schimbase complet. Producţia se automatizase: fabricile-robot livrau bunuri de consum în fluvii aproape nesfârşite, iar necesităţile obişnuite ale vieţii ajunseseră, practic, gratuite. Oamenii munceau pentru obiectele de lux dorite, ori nu munceau deloc.

Era o Singură Lume. Denumirile vechi ale ţărilor se mai utilizau, dar nu reprezentau decât diviziuni poştale. Pe Pământ nu exista nimeni care să nu poată vorbi engleza, să nu poată citi, să nu aibă un televizor sau să nu poată vizita cealaltă emisferă a planetei în numai douăzeci şi patru de ore…

Practic, delictele încetaseră. Deveniseră lipsite de scop şi imposibile. Când nimeni nu duce lipsă de nimic, n-are sens să furi. În plus, toţi infractorii potenţiali ştiau că nu pot scăpa de supravegherea Overlorzilor. La începutul administraţiei lor, interveniseră cu atâta eficienţă de partea legii şi ordinii, încât lecţia nu fusese uitată niciodată.