Arthur Clarke - Sfarsitul copilariei

Când Rupert Boyce trimise invitaţiile la serată, distanţele totale implicate erau impresionante. Amintindu-i numai pe primii invitaţi, aceştia erau: familiile Foster din Adelaide, Shoenberger din Haiti, Farran din St. Petersburg, Moravia din Cincinnati, Ivanko din Paris şi Sullivan din zona Easter Island, cam la patru kilometri sub ocean. Pentru Rupert era un compliment deosebit faptul că, deşi invitase treizeci de oaspeţi, la petrecere apărură peste patruzeci de musafiri. Doar Krausii nu veniră şi asta numai datorită faptului că uitaseră de fusul de schimbare al datei şi ajunseseră cu douăzeci şi patru de ore mai târziu.

Pe la amiază se adunase un număr impresionant de aerocare şi ultimii sosiţi aveau destul de mult de mers pe jos, odată ce găseau un loc de aterizare. Vehiculele variau de la Flitterbugul de o persoană la Cadillacuri, adevărate palate zburătoare pentru întreaga familie, în epoca aceasta însă, condiţia socială a invitaţilor nu putea fi apreciată pe baza mijlocului de transport folosit.

― Casa este foarte urâtă, rosti Jean Morrel, în vreme ce Meteor-ul cobora, spiralând. Pare o cutie peste care a călcat cineva.

George Greggson, un tip de modă veche în privinţa aterizărilor automate, reglă deceleraţia înainte de a răspunde:

― Cam greu de apreciat din unghiul ăsta… De pe sol ar putea arăta cu totul altfel. Oh!

― Ce s-a întâmplat?

― Au venit şi Fosterii. Le-aş recunoaşte oriunde culorile alea.

― Dacă nu vrei, n-ai decât să nu vorbeşti cu ei. Ăsta-i unul din avantajele petrecerilor lui Rupert ― te poţi ascunde printre musafiri.

George alese un loc de aterizare şi opri între un alt Meteor şi un vehicul pe care nici unul din ei nu izbuti să-l identifice. Părea capabil de viteze mari şi, se gândi Jean, foarte inconfortabil. Unul din prietenii cu înclinaţii tehnice ai lui Rupert, hotărî ea. Probabil îl construise singur, deşi parcă exista o lege interzicând aşa ceva…

Când coborâră, căldura îi izbi precum suflul unui arzător. Le absorbea toată umiditatea şi bărbatul avu impresia că-şi simte pielea trosnind. Bineînţeles, era şi vina lor. Plecaseră din Alaska de trei ore şi ar fi trebuit să-şi amintească să regleze climatizarea cabinei.

― Ce mai loc să trăieşti! gâfâi Jean. Credeam că există un control al climei…

― Aşa-i, făcu George. Cândva aici era deşert şi… priveşte acum! Haide, înăuntru o să fie bine.

Glasul lui Rupert le bubui vesel în urechi. Gazda lor stătea lângă avion, cu câte un pahar în fiecare mână, privindu-i de sus cu o expresie ştrengărească. Îi privea de sus pentru simplul motiv că avea patru metri înălţime; de asemenea, era semitransparent. Puteai privi prin el fără mare dificultate.

― Nu-i frumos să-ţi sperii invitaţii! protestă George. Se întinse spre paharele la care de-abia reuşea să ajungă. Bineînţeles, mâna îi trecu prin ele. Sper că ai ceva mai substanţial pentru noi, când ajungem în casă!

― Nu te speria! râse Rupert. Spuneţi ce vreţi şi va fi gata până sosiţi.

― Două beri mari, răcite în oxigen lichid, răspunse prompt George. Ajungem imediat.

Rupert încuviinţă, aşeză un pahar pe o masă invizibilă, manevră un buton la fel de invizibil şi dispăru.

― Hei! făcu Jean. Este prima dată când văd un aparat din astea. Cum de-a pus Rupert mâna pe el? Ştiam că le au numai Overlorzii.

― Nu ştii că Rupert obţine întotdeauna ceea ce doreşte? replică bărbatul. Pentru el, e jucăria cea mai grozavă. Poate sta confortabil în cameră şi să călătorească prin toată Africa. Nici căldură, nici insecte, nici oboseală… iar frigiderul mereu la îndemână. Mă întreb ce-ar fi zis Stanley şi Livingstone despre chestia asta.

Soarele îi obligă să-şi întrerupă discuţia până la adăpostul casei. Când se apropiară de uşa din faţă (greu de distins în peretele de sticlă), aceasta se deschise singură, în sunet de alămuri. Jean bănui, în mod corect, că până la sfârşitul zilei avea să i se urască de atâta fanfară.

În răcoarea plăcută a holului îi întâmpină noua doamnă Boyce. Pentru a respecta adevărul, ea reprezenta principalul motiv al afluenţei de oaspeţi. Poate că jumătate din ei ar fi venit oricum să vadă casa lui Rupert; cei care şovăiau fuseseră convinşi de zvonurile referitoare la actuala sa soţie.

Un singur epitet o putea descrie în mod corespunzător: tulburătoare. Chiar şi într-o lume unde frumuseţea devenise aproape obişnuită, bărbaţii întorceau capetele atunci când ea intra într-o încăpere.

Era, bănui George, un sfert negresă, cu trăsăturile chipului aproape greceşti, iar părul lung şi lucios. Numai culoarea întunecată a pielii ― banalul termen «ciocolatiu» părea singurul potrivit ― îi dezvăluia originea.

― Sunteţi Jean şi George, nu-i aşa? întrebă femeia, întinzând mâna. Mă bucur să vă cunosc! Rupert se ocupă de băuturi, haideţi să-i întâlniţi şi pe ceilalţi musafiri.

Glasul era un contralto bogat, trimiţând fiori prin şira spinării lui George. Privi nervos spre Jean, care izbuti să forţeze un zâmbet fals, iar în cele din urmă îşi regăsi vocea.

― Foarte… foarte drăguţ din partea ta, rosti el neconvingător. Abia aşteptam să venim la petrecerea asta.

― Rupert dă întotdeauna nişte petreceri minunate, interveni Jean. Modul în care accentuase cuvântul «întotdeauna» îi dezvăluia însă în mod clar gândurile: «întotdeauna când se însoară». George roşi puţin şi o privi reprobator, dar aparent gazda nu sesizase înţepătura. Femeia era prietenia întruchipată şi-i conduse în salonul principal, pe jumătate ocupat de o selecţie reprezentativă a prietenilor lui Rupert, care stătea în faţa unei console asemănătoare unui panou de comandă; George presupuse că era dispozitivul care-i proiecta imaginea. Rupert era preocupat să sperie alţi doi musafiri abia sosiţi, dar se opri pentru a-i saluta pe Jean şi George, scuzându-se în acelaşi timp că oferise altora paharele lor.

― O să mai găsiţi destule pe aici, flutură el mâna spre înapoi, în vreme ce efectua reglaje cu mâna cealaltă. Simţiţi-vă ca acasă. Pe cei mai mulţi invitaţi îi cunoaşteţi deja… Maia o să vi-i prezinte pe ceilalţi. Mă bucur că aţi venit.

― Şi noi îţi mulţumim pentru invitaţie, făcu Jean fără multă convingere.

George se îndreptase deja spre bar şi prietena lui îl urmă, salutându-i pe cunoscuţi. Aproape trei sferturi din chipuri îi erau străine, lucru normal la o petrecere dată de Rupert.

― Hai să explorăm casa, îi spuse ea lui George după ce se învioraseră cu câte o băutură şi-şi salutaseră toţi prietenii.

Bărbatul o urmă, abia reţinându-şi o căutătură spre Maia Boyce. În ochii lui se zărea o nostalgie ce n-o încânta deloc pe Jean. Înnăscuta poligamie masculină constituia într-adevăr o bătaie de cap. Pe de altă parte, dacă n-ar fi fost aşa… Da, poate că la urma urmelor era mai bine.

George îşi reveni repede la normal, în timp ce investigau minunăţiile noului cămin al lui Rupert. Locuinţa părea foarte mare pentru numai două persoane, dar perfect adecvată numeroşilor musafiri pe care urma să-i primească. Avea două niveluri, etajul fiind mai extins şi umbrind parterul. Gradul automatizării era considerabil, iar bucătăria semăna cu carlinga unui avion.

― Săraca Ruby, comentă Jean. I-ar fi plăcut aici.

― Din câte am auzit, replică George, care n-o prea simpatizase pe fosta doamnă Boyce, e foarte fericită cu prietenul ei australian.

Chestiunea era bine cunoscută; Jean n-o putea nega, de aceea schimbă subiectul.