Arthur Clarke - Sfarsitul copilariei

― E nemaipomenit de drăguţă, nu-i aşa?

George era suficient de atent ca să evite capcana.

― Da, nu-i rea, răspunse el indiferent. Bineînţeles, dacă-ţi plac brunetele…

― Bănuiesc că ţie nu-ţi plac deloc, făcu candid Jean.

― Nu fi geloasă, scumpo, chicoti bărbatul mângâindu-i părul platinat. Hai mai bine să dăm o raită prin bibliotecă. Unde crezi că este?

― Undeva pe sus. Am vizitat toate camerele de la parter. În plus, se încadrează în ideea generală a casei: spaţiile de locuit, dormit, servit masa şi altele sunt legate de parter. Acum ne aflăm în sectorul distracţiilor şi al recreării, deşi continui să cred că-i de-a dreptul ciudat să ai piscină la etaj.

― Presupun că există un motiv, spuse George încercând o uşă. Rupert a avut nişte consultanţi pricepuţi când a construit casa. Sunt convins că n-o putea face de unul singur.

― Ai probabil dreptate. Altfel, camerele n-ar fi avut uşi, nici scările trepte. De fapt, n-aş avea curajul să intru într-o locuinţă proiectată numai de Rupert.

― la uite-o, rosti George cu mândria unui navigator care a zărit ţărmul, fabuloasa colecţie Boyce în noul ei cămin! Mă întreb câte din ele a citit Rupert cu adevărat.

Biblioteca se întindea pe toată lăţimea casei, dar rafturile uriaşe, dispuse transversal, o împărţeau în şase compartimente mai mici. Conţinea, dacă George îşi amintea exact, cincisprezece mii de volume: aproape toate cărţile importante publicate vreodată în domeniul nebulos al magiei, experienţelor psihice, telepatiei şi tuturor categoriilor de fenomene neclare îngrămădite în domeniul paranormal, în epoca aceasta a raţiunii, părea un hobby extrem de ciudat.

Probabil că era pur şi simplu o manifestare a evazionismului lui Rupert.

Bărbatul simţi mirosul, imediat cum intră. Izul era slab însă pătrunzător, mai mult ciudat decât neplăcut. Jean îl remarcase şi ea; îşi încreţise fruntea, străduindu-se să-l identifice. Acidul acetic, gândi George, ar fi avut aroma cea mai asemănătoare. Totuşi mai era ceva…

Biblioteca se termina printr-o nişă în care se găseau o masă, două scaune şi câteva perne orientale. Probabil aici se refugia Rupert să citească. Acum, sub lumina inexplicabil de slabă, se afla un cititor.

Jean îşi opri răsuflarea şi strânse puternic mâna lui George. Reacţia ei era poate scuzabilă. Una e să priveşti la televizor şi alta să întâlneşti realitatea. George, arareori surprins, nu se pierdu cu firea.

― Sper că nu v-am deranjat, domnule, rosti el politicos. Nu ştiam că aici se află cineva. Rupert nu ne-a spus…

Overlordul lăsă cartea, îi privi atent, apoi reluă cititul. Gestul lui nu era deloc nepoliticos, deoarece venea din partea unei fiinţe care putea simultan citi, vorbi şi probabil face alte acţiuni. Totuşi priveliştea era de-a dreptul schizofrenică pentru oameni.

― Mă numesc Rashaverak, răspunse el cu amabilitate. Mă tem că nu sunt prea sociabil, iar biblioteca lui Rupert este un loc care cu greu poate fi ocolit.

Jean izbuti să-şi stăpânească un chicotit nervos. Neaşteptatul lor tovarăş, observă ea, parcurgea o pagină în două secunde. Nu avea nici o îndoială că asimila tot ceea ce citea şi se întrebă dacă ar fi putut citi câte o carte cu fiecare ochi. Bineînţeles, se gândi, apoi ar învăţa Braille, aşa încât să folosească şi degetele. Imaginea mentală rezultată era prea comică şi încercă s-o alunge, participând la conversaţie. La urma urmelor, n-avea zilnic ocazia de-a vorbi cu unul dintre stăpânii Pământului.

După ce făcură prezentările, George o lăsă să flecărească, sperând că n-avea să facă o remarcă lipsită de tact. Aidoma lui Jean, nici el nu mai întâlnise un Overlord în carne şi oase. Deşi aceştia participau la activităţi mondene alături de oficialităţi guvernamentale, savanţi şi alţii, bărbatul nu auzise niciodată de prezenţa vreunuia la o petrecere particulară obişnuită. O concluzie ar fi fost că petrecerea respectivă nu era atât de obişnuită pe cât părea. Aparatul Overlorzilor aflat în posesia lui Rupert întărea bănuiala aceasta şi George începu să se întrebe Ce-Naiba-Se-Întâmpla. Trebuia să-l descoasă pe Rupert de îndată ce avea să fie posibil.

Deoarece scaunele erau prea mici pentru el, Rashaverak stătea pe podea, aparent comod, fiindcă ignorase pernele aflate în imediata apropiere. Drept urmare, capul său se găsea numai la doi metri deasupra podelei şi George avu şansa unică să studieze biologia extraterestră. Din nefericire, ştiind la fel de puţine lucruri şi despre cea terestră, nu putea să afle alte detalii inedite. Doar izul acela aparte, dar în nici un caz neplăcut, constituia o noutate. Se întrebă ce miros aveau oamenii pentru Overlorzi şi speră că nu prea dizgraţios.

Rashaverak nu avea nimic antropomorf. George putea înţelege de ce, văzuţi din depărtare de către sălbaticii ignoranţi şi îngroziţi, Overlorzii fuseseră consideraţi oameni înaripaţi, ajungându-se de aici la portretul convenţional al Diavolului. Coarnele mici (oare ce funcţie aveau? se întrebă bărbatul) semănau cu descrierile făcute, totuşi trupul nu aducea cu al unui om sau al oricărui animal cunoscut vreodată pe Pământ. Descinzând dintr-un arbore evoluţionist complet străin, Overlorzii nu erau mamifere, nici insecte sau reptile. Nu se ştia cu siguranţă nici dacă erau vertebrate; învelişul lor extern dur putea foarte bine să fie singurul schelet.

Aripile lui Rashaverak stăteau pliate, astfel că nu se distingeau perfect, însă coada, aidoma unei bucăţi de ţeavă flexibilă, se curba sub corp. Vârful ei cel faimos nu era ascuţit, fiind un romb lat şi turtit. Scopul său, aşa cum se acceptase în mod general, era de a conferi stabilitate în timpul zborului, similar penelor din cozile păsărilor. Pornind de la puţinele fapte cunoscute şi avansând astfel de ipoteze, savanţii ajunseseră la concluzia că Overlorzii proveneau de pe o planetă cu gravitaţie redusă şi atmosferă foarte densă.

Brusc, dintr-un difuzor mascat se auzi vocea lui Rupert:

― Jean! George! Unde naiba v-aţi ascuns? Veniţi jos, la distracţie! Musafirii au început să vă bârfească…

― Poate că ar fi bine să merg şi eu, vorbi Rashaverak, punând cartea înapoi pe raft.

Făcu lucrul acesta cu uşurinţă, fără să se mişte de pe podea, şi George observă pentru întâia oară că mâna Overlordului avea două degete mari opuse, între care se aflau alte cinci degete. Nu mi-ar plăcea să fac aritmetică, gândi el, într-un sistem de numeraţie cu baza paisprezece.

Ridicat în picioare, Rashaverak constituia un spectacol impunător şi, când se aplecă pentru a evita plafonul, deveni evident că dacă Overlorzii ar fi dorit să trăiască printre oameni, dificultăţile practice ar fi fost considerabile.

În ultima jumătate de oră mai sosiseră invitaţi şi salonul era acum de-a dreptul ticsit. Apariţia lui Rashaverak aglomera şi mai mult încăperea, fiindcă toţi cei din camerele vecine alergară să-l vadă. În mod evident, pe Rupert îl încânta foarte mult senzaţia produsă, nu însă şi pe Jean şi George care rămaseră nebăgaţi în seamă. De fapt, puţini îi puteau zări, fiind mascaţi de statura Overlordului.

― Vino aici, Rashy, să-ţi prezint câţiva prieteni! strigă Rupert. Stai pe canapeaua asta, să nu mai zgârii tavanul!

Cu coada petrecută peste umăr, Rashaverak traversă odaia aidoma unui spărgător de gheaţă, croindu-şi drum printre sloiuri. Când se aşeză alături de gazdă, salonul păru că devine mai larg şi George suspină uşurat.

― Mă apucase claustrofobia când stătea în picioare. Mă întreb cum de l-a adus Rupert… ar putea fi o petrecere interesantă.