Arthur Clarke - Sfarsitul copilariei

Peste trei ani avea să-şi ia doctoratul în fizică inginerească, cu astronomia ca subiect secundar. Pregătirea examenului cerea multă trudă, dar Jan era aproape încântat de perspectiva aceasta. Studia la Universitatea din Cape Town, la poalele Munţilor Table, poate cel mai frumos lăcaş de învăţământ superior din lume.

Nu avea griji materiale, totuşi era nemulţumit şi nu-şi găsea leacul, înrăutăţind şi mai mult lucrurile, fericirea Maiei ― deşi el nu-i purta pică ― accentuase motivul principal al necazului său.

Jan suferea încă de iluzia romantică ― sursa atâtor suferinţe şi poezii ― potrivit căreia fiecare om cunoaşte în viaţă o singură iubire adevărată. La o vârstă destul de înaintată, inima îi fusese răpită de o femeie mai renumită prin frumuseţe decât prin fidelitate. Rosita Tsien pretindea, şi era perfect adevărat, că prin vinele ei curgea sângele împăraţilor Manchu. Avea mulţi admiratori, majoritatea provenind de la Facultatea de ştiinţe din Cape Town. Jan căzuse victimă frumuseţii delicate, de floare, a femeii şi idila continuase destul timp pentru ca sfârşitul ei să-l roadă acum. Nu-şi dădea seama unde greşise…

Bineînţeles, avea să depăşească momentul respectiv. Şi alţi bărbaţi suferiseră dezastre similare fără urmări ireparabile, ba chiar ajunseseră la stadiul când puteau spune: «Sunt sigur că niciodată n-aş fi fost fericit cu o asemenea femeie!» O astfel de detaşare se situa deocamdată într-un viitor îndepărtat şi Jan continua să fie supărat pe viaţă.

Celălalt necaz părea mai greu de depăşit, fiind legat de impactul Overlorzilor asupra propriilor ambiţii. Jan era romantic nu doar cu inima, ci şi cu mintea. Ca atâţia alţi tineri, după încheierea cuceririi spaţiului aerian terestru, îşi lăsase visele şi imaginaţia să rătăcească prin oceanele neexplorate ale spaţiului cosmic.

Cu un secol în urmă, Omul pusese piciorul pe scara ce-l putea duce la stele. În momentul acela ― să fi fost oare o coincidenţă? ― uşa spre alte planete îi fusese trântită în faţă. Overlorzii impuseseră puţine restricţii asupra unor forme de activitate umană (războiul constituise poate excepţia majoră), dar în domeniul zborurilor spaţiale cercetarea practic încetase. Confruntarea cu ştiinţa extraterestră era disproporţionată. Cel puţin pentru moment, Omul se îndreptase asupra altor activităţi. N-avea sens să construiască rachete când Overlorzii deţineau mijloace de propulsie infinit superioare, bazate pe principii despre care nu scăpau nici o aluzie.

Câteva sute de oameni călătoriseră pe Lună în scopul stabilirii unui observator astronomic. O făcuseră cu un aparat mic, împrumutat de la Overlorzi. Era evident că din vehiculul acela primitiv se puteau deduce prea puţine lucruri, chiar dacă proprietarii săi îl oferiseră fără ezitare curioşilor savanţi pământeni.

Astfel, Omul continua să rămână prizonierul planetei sale. Planeta era mult mai acceptabilă, însă şi mult mai mică decât cu un secol în urmă. Când puseseră capăt războiului, foametei şi bolilor, Overlorzii puseseră capăt şi aventurii.

Luna răsărise, pictând cerul cu o lumină palidă şi lăptoasă înspre est. Jan ştia că acolo sus, înapoia meterezelor lui Pluto, se afla baza principală a Overlorzilor. Deşi veniseră şi plecaseră întruna de şaptezeci de ani, abia acum, în timpul vieţii lui Jan, navele de aprovizionare abandonaseră orice precauţie, călătorind sub ochii pământenilor. În telescoapele de cinci sute de centimetri, umbrele lor puteau fi zărite cu uşurinţă atunci când soarele le proiecta pe câmpiile lunare. Fiindcă tot ceea ce făceau Overlorzii prezenta un interes imens pentru omenire, sosirile şi plecările navelor fuseseră urmărite cu atenţie şi începuse să se contureze un tipar al comportării lor (deşi nu şi motivul respectiv). Una din umbrele uriaşe dispăruse cu câteva ore în urmă. Jan ştia ce însemna asta: o navă începuse pregătirile premergătoare spre îndepărtata şi tainica lor planetă natală.

Tânărul nu văzuse niciodată o navă lansându-se către stele. Când condiţiile permiteau, vizibilitatea era bună pe jumătate din globul terestru, dar el avusese mereu ghinion. Nimeni nu ştia cu exactitate când avea loc startul, iar Overlorzii nu se grăbeau să-l anunţe. Hotărî să mai aştepte zece minute, apoi să se întoarcă în casă.

Ce fusese asta? Doar un meteor alunecând în jos prin Eridan.

Jan se destinse şi-şi aprinse încă o ţigară.

O terminase pe jumătate când, la depărtare de o jumătate de milion de kilometri, Propulsia Stelară se aprinse. Din inima strălucirii lunare, o scânteie micuţă începu să urce către zenit. La început mişcarea ei era atât de lentă, încât putea fi percepută cu greu, dar viteza îi sporea cu fiecare secundă. Pe măsură ce se înălţa, strălucea tot mai puternic, apoi dispăru brusc. Peste o clipă reapăru, mai strălucitoare şi mai rapidă. Clipind într-un ritm aparte, suia tot mai repede pe cer, trasând o linie tremurândă de lumină printre stele. Chiar pentru cineva care nu cunoştea distanţa reală, impresia de viteză îţi tăia răsuflarea; când aflai că nava se găsea undeva dincolo de Lună, rămâneai uluit de vitezele şi energiile implicate.

Jan ştia că ceea ce zărea în momentul acela reprezenta un produs lipsit de importanţă al energiilor. Nava în sine era invizibilă, aflându-se cu mult înaintea luminii ascendente. Aşa cum un reactor ce zboară foarte sus lasă în urmă o dâră de condensare, tot aşa nava Overlorzilor îşi lăsa semnul caracteristic. Teoria general acceptată ― asupra căreia mai existau puţine îndoieli ― era că acceleraţiile imense ale Propulsiei Stelare produceau o distorsiune locală a spaţiului. Tânărul mai ştia că nu vedea decât lumina stelelor depărtate, adunată şi focalizată în ochii lui atunci când condiţiile erau favorabile de-a lungul traiectoriei. Aceea constituia dovada vizibilă a relativităţii: curbarea luminii în prezenţa unui câmp gravitaţional colosal.

Acum, vârful dârei lungi şi subţiri, aidoma unui creion, lăsa impresia că se mişcă mult mai încet, dar asta se datora perspectivei, în realitate, continua să accelereze, deşi traiectoria părea mai scurtă. Jan cunoştea faptul că nava era urmărită de multe telescoape, deoarece savanţii Pământului încercau să descopere secretele Propulsiei. Se publicaseră deja zeci de lucrări despre subiectul respectiv; fără îndoială, Overlorzii le citiseră cu cel mai mare interes.

Lumina fantomatică începea să pălească. Ajunsese doar un punct prin mijlocul constelaţiei Carena, aşa cum ştiuse şi Jan că avea să se întâmple. Planeta Overlorzilor se afla undeva pe acolo, dar în sectorul respectiv al spaţiului existau peste o mie de stele. Nu se putea aprecia distanţa faţă de Sistemul Solar.

Asta fusese totul. Deşi nava abia îşi începuse călătoria, ochii oamenilor n-o mai puteau urmări. Dar în mintea tânărului continua să ardă amintirea dârei sclipitoare, un far ce nu avea să pălească atât timp cât el avea ambiţie şi dorinţă.

Petrecerea luase sfârşit. Aproape toţi oaspeţii plecaseră pe calea aerului, împrăştiindu-se în cele patru colţuri ale lumii. Mai existau totuşi excepţii.

Una dintre ele o constituia Norman Dodsworth, poetul, care se îmbătase în mod penibil, totuşi fusese îndeajuns de potolit şi adormise înainte de a fi necesară o acţiune violentă. Fusese depus, fără delicateţe, pe pajişte, sperându-se că o hienă avea să-i ofere o trezire pe măsură. Practic vorbind, putea fi considerat absent.

Mai rămăseseră doar George şi Jean. Nu fusese ideea scenografului; el voia să se întoarcă acasă. Nu-l încânta prietenia dintre Rupert şi Jean, deşi nu din motivele obişnuite. George se mândrea cu faptul că era un tip practic, cu capul pe umeri, şi considera interesul care-i lega pe cei doi nu numai copilăros, ci chiar nesănătos în acea epocă a ştiinţei. I se părea de neconceput ca un om să mai poată avea cea mai mică încredere în paranormal, iar prezenţa lui Rashaverak acolo îi zguduise credinţa în Overlorzi.