Arthur Clarke - Sfarsitul copilariei

― De acord. Rodricks deţine o informaţie al cărei adevăr este îndoielnic şi lipsit de valoare.

― Aşa se pare, aprobă Administratorul. Totuşi să nu fim chiar atât de siguri. Fiinţele omeneşti sunt extrem de ingenioase şi adesea foarte perseverente. Nu-i bine să le subapreciem, iar cariera domnului Rodricks va fi interesant de urmărit. O să mă mai gândesc la asta.

Rupert Boyce nu ajunsese niciodată la miezul problemei. După ce musafirii plecară, mai gălăgioşi ca de obicei, strânse gânditor măsuţa. Uşoara ameţeală alcoolică îl împiedica să analizeze în profunzime cele întâmplate şi chiar faptele în sine erau puţin neclare. Avea ideea vagă că se petrecuse ceva important, care-i scăpase însă, şi se întrebă dacă trebuia să discute cu Rashaverak despre acest lucru. Apoi decise că ar fi fost lipsit de tact. De fapt, cumnatul său stârnise necazul şi Rupert se simţi puţin neliniştit în privinţa tânărului. Totuşi, fusese vina lui Jan? De fapt, putea fi vorba de vina cuiva? Destul de abătut, îşi aminti că el iniţiase experimentul. Hotărî, cu destul succes, să uite întreaga întâmplare.

Poate că ar fi putut face ceva, dacă s-ar fi găsit ultima pagină din carneţelul lui Ruth, dar se părea că acesta dispăruse în confuzia din final. Jan pretindea că n-o luase el şi… ei bine, cu greu îl puteai acuza pe Rashaverak. De asemenea, nimeni nu-şi mai amintea cu exactitate ce indicase discul, decât doar că părea să fie ceva lipsit de sens.

Pe moment, persoana cea mai afectată fusese George Greggson. Nu putea uita spaima din clipa când Jean îi leşinase în braţe. În momentul acela, neajutorarea ei bruscă o transformase dintr-un companion amuzant într-o făptură tandră şi afectuoasă. Din timpuri imemoriale, femeile leşinaseră ― nu întotdeauna nepremeditat ― şi, invariabil, bărbaţii răspunseseră în modul dorit. Prăbuşirea ei fusese complet spontană, dar nici dacă ar fi plănuit-o nu putea sosi într-un moment mai potrivit. Ulterior, George îşi dădu seama că în momentul acela luase una din cele mai importante hotărâri din viaţa lui. În mod clar, în ciuda ideilor şi prietenilor bizari, Jean era fata care conta pentru el. George n-avea intenţia să le abandoneze definitiv pe Naomi, sau Joy, sau Elsa, sau… cum o chema? Denise; totuşi sosise timpul pentru ceva permanent. Era sigur că Jean avea să fie de acord, pentru că sentimentele ei fuseseră de la început destul de evidente.

Îndărătul deciziei se găsea un alt factor, de care bărbatul nu era conştient. Şedinţa de spiritism îi fisurase dispreţul şi scepticismul faţă de preocupările lui Jean. N-ar fi recunoscut nicicând, dar acesta era adevărul şi înlăturase ultima barieră dintre ei.

O privi pe fată, zăcând palidă, însă liniştită în fotoliul aerocarului. Dedesubt se zărea beznă, deasupra stele. George n-avea habar unde se afla, însă nici nu-l interesa. Asta era treaba pilotului automat, care-i purta spre casă, până unde mai aveau, după indicaţia bordului, cincizeci şi şapte de minute.

Jean îi zâmbi şi-şi retrase mâna din palma lui.

― Lasă-mă să-mi restabilesc circulaţia, făcu ea masându-şi degetele. Aş vrea să mă crezi când îţi spun că acum mă simt perfect.

― Atunci ce crezi că s-a întâmplat? Trebuie să-ţi aminteşti ceva…

― Nu, absolut nimic. L-am auzit pe Jan întrebând, apoi îmi aduc aminte că toţi ţipau în jurul meu. Sunt sigură că a fost un fel de transă. De fapt…

Se opri, apoi hotărî să nu-i spună lui George că aşa ceva i se mai întâmplase. Ştia ce credea bărbatul despre lucrurile acelea şi nu voia să-l irite şi probabil să-l îndepărteze definitiv.

― De fapt… ce? întrebă scenograful.

― Nimic. Mă întreb ce-o fi gândit Overlordul despre şedinţă. Probabil că i-am oferit mai mult material decât solicitase.

Se înfioră uşor şi ochii i se înnourară.

― Mi-e teamă de Overlorzi, George. Nu vreau să spun că sunt răi, sau altă prostie de felul ăsta. Sunt convinsă că ne doresc binele şi fac ceea ce consideră că este cel mai bine pentru noi. Mă întreb doar care sunt adevăratele lor planuri?

George se foi neliniştit.

― Oamenii întreabă asta încă de la apariţia lor, zise el. Ne vor spune atunci când ne vor considera pregătiţi şi, sincer să fiu, nu sunt curios. În plus, am lucruri mai importante de făcut.

Se întoarse către fată şi-i luă mâinile într-ale sale.

― Ce-ar fi să mergem mâine la Arhive şi să semnăm un contract pentru… să zicem cinci ani?

Jean îl privi cu atenţie şi decise că-i plăcea ceea ce vedea.

― Să zicem zece, propuse ea.

Jan îşi aprecie timpul disponibil. Nu-l zorea nimeni şi dorea să se gândească atent. Parcă se temea să verifice şi să distrugă atât de repede speranţa fantastică ce-i încolţise în minte. Cât timp nu era sigur, putea măcar să viseze.

De altfel, înainte de a întreprinde orice acţiune, trebuia să viziteze biblioteca Observatorului. Bibliotecara îl cunoştea bine, atât pe el cât şi preocupările sale, şi fără îndoială nu urma să fie surprinsă de cerere. Probabil nu însemna mare lucru, dar Jan nu voia să lase nimic la voia întâmplării. Peste o săptămână, avea să fie o ocazie mai bună. Devenise extrem de prudent, ştia acest lucru, însă adăuga acţiunii un pic suspans. În plus, se temea de ridicol în aceeaşi măsură ca de orice acţiune întreprinsă de Overlorzi pentru a-l opri. Dacă urmărea ceva care părea o absurditate, atunci nimeni nu mai trebuia să afle.

Avea un pretext perfect pentru a merge la Londra: aranjamentele fuseseră făcute cu săptămâni în urmă. Deşi prea tânăr şi lipsit de experienţă pentru a fi delegat, el era unul din cei trei studenţi observatori la congresul Uniunii Astronomice Internaţionale. Ar fi fost păcat să scape prilejul, deoarece nu mai vizitase Londra din copilărie.

Ştia că aveau să-l intereseze foarte puţine din zecile de comunicări ce urmau să fie făcute la UAI, chiar dacă le-ar fi înţeles. Ca orice participant la un congres ştiinţific, urma să asiste la lucrările ce păreau interesante, petrecându-şi restul timpului discutând cu participanţii entuziaşti sau cu simplii spectatori.

În ultimii cincizeci de ani, Londra se schimbase enorm. Acum era locuită de nici două milioane de oameni şi de o sută de ori mai mulţi roboţi. Nu mai era un port celebru deoarece, fiecare ţară fabricând tot ceea ce avea nevoie, structura comerţului mondial se modificase. Unele ţări continuau să producă anumite bunuri de excepţie, dar acestea erau transportate pe calea aerului până la destinaţie. Rutele comerciale, altădată convergând spre marile porturi, iar mai târziu spre aeroporturi, se dispersaseră în cele din urmă într-o pânză complicată de păianjen, care acoperea lumea întreagă, fără noduri principale.

Totuşi unele lucruri nu se schimbaseră. Londra rămăsese un centru administrativ şi cultural. Din acest punct de vedere, n-o întrecea nici o capitală europeană, nici chiar Parisul, care pretindea acest lucru. Un londonez de acum o sută de ani ar fi constatat că centrul oraşului era aproape neschimbat. Peste Tamisa se arcuiau poduri noi, dar în aceleaşi locuri. Gările uriaşe şi mohorâte dispăruseră, surghiunite la periferii. Parlamentul rămăsese, ochiul lui Nelson privea în josul Whitehall-ului şi cupola catedralei St. Paul se ridica deasupra lui Ludgate Hill, cu toate că acum existau clădiri mai înalte, ameninţându-i semeţia.

Iar garda continua să se schimbe în faţa Palatului Buckingham.