Arthur Clarke - Sfarsitul copilariei

Era evident acum că Rupert plănuia o surpriză, probabil cu ajutorul lui Jean. George se resemnase posomorât în faţa nonsensului ce avea să urmeze.

― Am încercat mai multe variante până m-am stabilit la asta, începu mândru Rupert. Problema principală este reducerea frecării, pentru a obţine libertatea completă de mişcare. Clasica masă lustruită şi paharul nu-s rele deloc, dar se utilizează de sute de ani şi eram convins că ştiinţa modernă poate realiza lucruri mai bune. lată rezultatul! Apropiaţi-vă scaunele. Eşti sigur că nu vrei să participi, Rashy?

Pentru o fracţiune de secundă se păru că Overlordul ezită, apoi clătină din cap. George se întrebă dacă învăţase gestul de la pământeni.

― Nu, mulţumesc, răspunse el. Aş prefera să privesc. Poate altă dată.

― Perfect, ai timp să te răzgândeşti.

Chiar aşa? gândi George, privindu-şi morocănos ceasul.

Rupert îşi adunase prietenii în jurul unei măsuţe rotunde şi masive. Masa avea o tăblie din plastic pe care gazda o ridică, dezvăluind o îngrămădire strălucitoare de bile de rulmenţi al căror scop George nu şi-l putea imagina. Sutele de puncte scânteind în lumină formau un desen fascinant şi hipnotic, ameţindu-l uşor.

Pe când îşi apropiau scaunele, Rupert scotoci sub masă şi scoase un disc cu diametrul de vreo zece centimetri, pe care-i aşeză deasupra bilelor.

― Gata, rosti el. Îl atingeţi cu degetele şi se mişcă fără nici o rezistenţă.

George examină măsuţa cu profundă neîncredere. Pe circumferinţa ei se aflau literele alfabetului ― la intervale regulate, deşi nu într-o ordine anume ― iar printre ele, răspândite în mod aleator, se găseau cifrele de la 1 la 9 şi două plăcuţe cu DA şi NU. Acestea din urmă erau diametral opuse.

― Mi se pare o aiureală, murmură el. Mă mir că în vremurile noastre mai există oameni care s-o trateze cu seriozitate.

Se simţi ceva mai uşurat după ce-şi exprimase acest protest vag faţă de Jean şi Rupert. Gazda pretindea că privea fenomenele respective cu un interes ştiinţific detaşat. Era lipsit de prejudecăţi, însă nu credul. Pe de altă parte, Jean… ei bine, uneori îl îngrijora pe George. Părea că crede cu adevărat în toate chestiile cu telepatie şi privire interioară.

Abia după ce făcu remarca, scenograful îşi dădu seama că implicase o critică la adresa lui Rashaverak. Privi nervos în jur, dar Overlordul rămăsese impasibil. Ceea ce, bineînţeles, nu însemna absolut nimic.

Toţi îşi ocupaseră acum poziţiile. În sensul acelor de ceas erau aşezaţi: Rupert, Maia, Jan, Jean, George şi Benny Shoenberger. Ruth Shoenberger stătea cu un carnet în mână, în afara cercului. Femeia avea unele obiecţii faţă de participarea la asemenea şedinţe, determinându-l pe Benny să emită remarci sarcastice la adresa celor care luau Talmudul în serios. Totuşi nu se împotrivea să asiste ca observator.

― Mai întâi, spuse Rupert, să lămurim lucrurile pentru beneficiul scepticilor ca George. Indiferent dacă şedinţele de acest fel au sau nu ceva paranormal, ele îşi păstrează viabilitatea. În ceea ce mă priveşte, cred că-i vorba de o explicaţie pur mecanică. Atunci când punem mâna pe disc, deşi căutăm să nu-i influenţăm mişcările, subconştientul ne joacă feste. Am participat la multe asemenea şedinţe, dar niciodată n-am obţinut răspunsuri pe care să nu le fi ştiut sau să le fi ghicit cineva din grup, deşi uneori nu erau conştienţi de acest lucru. Aş dori totuşi să efectuăm experimentul în aceste condiţii… ăăă, destul de speciale.

Condiţia Specială îi privea în tăcere, dar nu şi cu indiferenţă. Oare reacţiile sale erau ale unui antropolog urmărind un ritual religios primitiv? Chestiunea era aproape incredibilă şi George se simţea teribil de stânjenit.

Dacă şi ceilalţi încercau aceleaşi sentimente, le ascundeau perfect. Doar Jean era agitată şi îmbujorată, deşi roşeaţa putea fi datorată şi băuturii.

― Gata? întrebă Rupert. Perfect! Făcu o pauză teatrală, apoi vorbi fără să se adreseze cuiva: Este cineva acolo?

George simţi discul tremurându-i uşor sub degete. Nu era de mirare, considerând presiunea exercitată asupra lui de cele şase persoane din cerc. Discul se deplasă într-un «8» mic, apoi se opri în mijlocul mesei.

― Este cineva acolo? repetă gazda. Cu un ton mult mai detaşat, adăugă: De obicei, trec zece-cincisprezece minute înainte să înceapă. Dar uneori…

― Sst! făcu Jean.

Discul se mişca. Se deplasă într-un arc larg între DA şi NU. George se abţinu cu greu să nu chicotească. Ce s-ar fi dovedit, se întrebă el, dacă răspunsul ar fi fost NU? Îşi aminti o glumă străveche: «Pleacă, lupule, nu-i nimeni acasă!»

Dar răspunsul a fost DA. Discul reveni rapid în mijlocul măsuţei. Acum părea viu, aşteptând întrebarea următoare. Fără să vrea, scenograful începu să se simtă impresionat.

― Cine eşti? întrebă Rupert.

Nu urmă nici o ezitare, pe măsură ce literele erau dezvăluite una câte una. Discul se deplasa pe masă aidoma unui obiect însufleţit, atât de rapid încât, uneori, George abia îşi mai ţinea degetele pe suprafaţa lui. Putea jura că el nu contribuia la mişcarea obiectului. Privi rapid în jur, fără să zărească ceva suspicios pe chipurile celorlalţi. Arătau la fel de încordaţi şi atenţi ca şi el.

― SUNTTOTUL, scrise discul şi reveni în punctul de echilibru.

― Sunt totul, repetă Rupert. Un răspuns tipic. Evaziv, totuşi nu descurajator. Înseamnă probabil că aici nu există nimic în afara minţilor noastre reunite.

Se opri o clipă, hotărând asupra următoarei întrebări.

― Ai un mesaj pentru cineva de aici?

― NU, răspunse discul prompt.

Gazda privi în jurul mesei.

― Rămâne la alegerea noastră. Uneori oferă informaţii, însă acum va trebui să-l întrebăm noi. Vrea cineva să înceapă?

― Va ploua mâine? făcu George în glumă.

Imediat discul începu să oscileze între DA şi NU.

― Este o întrebare stupidă, comentă Rupert. Evident că va ploua undeva… Nu puneţi întrebări cu răspunsuri ambigue.

George se simţi zdrobit. Hotărî să lase pe altcineva să întrebe.

― Care este culoarea mea preferată? întrebă Maia.

― ALBASTRU, veni răspunsul prompt.

― Exact.

― Asta nu dovedeşte nimic, făcu George. Cel puţin trei dintre noi ştiau asta.

― Care-i culoarea preferată a lui Ruth? întrebă Benny.

― ROŞU.

― Aşa este, Ruth?

Femeia ridică privirea din carnet.

― Da, însă Benny ştia asta, iar el este în cerc.

― Nu ştiam, răspunse Benny.

― Memorie subconştientă, murmură Rupert. Se întâmplă deseori. Dar vă rog, nu s-ar putea să puneţi nişte întrebări mai inteligente? Acum când a început aşa bine, n-aş vrea să stricăm totul…

Curios, dar banalitatea fenomenului începuse să-l impresioneze pe George. Era convins că nu există nici o explicaţie paranormală; după cum spusese şi Rupert, discul reacţiona numai la mişcările lor musculare subconştiente. Deşi lucrul respectiv în sine era surprinzător: n-ar fi crezut niciodată că se pot obţine răspunsuri atât de rapide şi precise. La un moment dat, încercă să vadă dacă putea influenţa discul să formeze numele său. Reuşi doar litera «G»; restul fiind un nonsens. Decise că era practic imposibil ca un singur individ să acţioneze discul fără ca persoanele celelalte din cerc să-şi dea seama.

După o jumătate de oră, Ruth notase peste o duzină de mesaje, unele dintre ele destul de lungi. Existau uneori greşeli sau erori gramaticale, însă puţine la număr. Indiferent de explicaţie, scenograful se convinsese acum că nu participa conştient la obţinerea rezultatelor, în câteva rânduri, în timpul formării unui cuvânt, anticipase litera următoare şi de aici înţelesul comunicării. Dar de fiecare dată, discul se îndreptase într-o direcţie complet neaşteptată. Uneori, deoarece nu exista nici o pauză între cuvinte, mesajul părea lipsit de sens, până se completa şi Ruth îl recitea.