Arthur Clarke - Sfarsitul copilariei

― Hei, protestă George, vreau să te mai întreb ceva până nu dispari. De unde ai făcut rost de gadgetul ăla de televiziune bidirecţională, cu care ai vrut să ne sperii?

― Face parte din tranzacţie. Am explicat cât de valoros poate fi într-o meserie ca a mea şi Rashy a transmis sugestia mai departe.

― Scuză-mă dacă sunt cam greu de cap, dar care este noua ta meserie? Presupun totuşi că are legătură cu animalele.

― Exact! Sunt superveterinar. Zona mea acoperă zece mii de kilometri pătraţi de junglă şi fiindcă pacienţii nu vor veni la mine, trebuie să-i caut eu.

― Nu-ţi ia cam mult timp?

― Bineînţeles, nu-i practic să te ocupi de plevuşcă. Doar lei, elefanţi, rinoceri şi alte chestii de astea. În fiecare dimineaţă, trimit vizorul la o sută de metri altitudine, mă aşez în faţa ecranului şi călătoresc prin ţinut. Când găsesc pe cineva cu necazuri, iau aerocarul şi sper că metoda mea nu va da greş. Uneori e mai greu. În general, leii şi felinele merg uşor, dar ia încearcă să nimereşti din zbor un rinocer cu un cartuş-injecţie!

― RUPERT! răcni cineva din camera alăturată.

― Uite ce-ai făcut! Mi-am neglijat datoria de gazdă. Ia tu tava aia. Sunt paharele cu vermut şi nu vreau să se amestece.

George ajunse pe terasa acoperişului înainte de apusul soarelui. Din mai multe motive întemeiate, avea o uşoară durere de cap şi simţea nevoia să scape de zgomotul şi confuzia din casă. Jean dansa mult mai bine decât el şi refuzase să plece, lăsând impresia că se distra din plin. Asta îl necăjise pe George care, uşor cherchelit şi simţindu-se neînţeles, hotărâse să ofteze la lumina stelelor.

Pe acoperiş se ajungea mergând cu liftul până la etaj şi urcând după aceea pe scara în spirală ce ocolea conducta de aspiraţie a instalaţiei de climatizare. Printr-un chepeng, se ieşea apoi pe terasă. Într-un capăt al acesteia era parcat aerocarul lui Rupert, zona centrală fiind o grădină ― ce părea deja părăginită ― iar restul o simplă platformă de observaţie cu câteva şezlonguri. George se trânti într-unul din ele şi se uită în jur cu o privire imperială. Se simţea stăpân peste tot ceea ce vedea.

Folosind un eufemism, priveliştea era magnifică. Locuinţa lui Rupert fusese construită pe marginea unei văi care cobora spre est, către lacurile şi mlaştinile aflate la cinci kilometri depărtare. Spre vest, terenul se întindea neted, iar jungla ajungea aproape la uşa casei. Înapoia junglei, la o distanţă de cel puţin cincizeci de kilometri, se ridica un lanţ muntos aidoma unui perete uriaş. Vârfurile munţilor erau pătate cu zăpadă şi norii de deasupra lor erau însângeraţi, pe când soarele cobora în ultimele minute ale călătoriei sale zilnice. Privind bastioanele acelea îndepărtate, George se simţi extrem de treaz.

Stelele ce apăruseră cu o grabă atât de indecentă în momentul apusului i se păreau complet străine. Căută Crucea Sudului, dar fără succes. Deşi cunoştea prea puţină astronomie şi de-abia recunoştea câteva constelaţii, absenţa prietenilor familiari era neplăcută. Acelaşi lucru se putea spune şi despre zgomotele răzbătând din jungla stânjenitor de apropiată. Ajunge cu aerul curat, gândi scenograful. O să mă întorc jos înainte ca vreun liliac-vampir, sau ceva la fel de neplăcut să înceapă să investigheze.

Tocmai se ridicase, când un alt musafir apăru prin chepeng. Se întunecase şi George nu-l putu recunoaşte, de aceea strigă:

― Hei! Te-ai plictisit şi tu?

Companionul său invizibil râse.

― Rupert proiectează nişte filme pe care le-am mai văzut…

― Vrei o ţigară? întrebă George.

― Mulţumesc.

La flacăra brichetei ― George ţinea mult la asemenea antichităţi ― îşi putu recunoaşte tovarăşul: un negru tânăr, extraordinar de chipeş, al cărui nume îl uitase imediat după prezentări, ca de altfel şi pe ale celorlalţi douăzeci de necunoscuţi de la petrecere. Totuşi ceva părea familiar la el şi brusc ghici adevărul.

― Nu cred că ne-am mai întâlnit, spuse el, dar nu cumva eşti noul cumnat al lui Rupert?

― Exact. Mă numesc Jan Rodricks. Toată lumea spune că Maia şi cu mine semănăm foarte mult.

Scenograful se întrebă dacă trebuia să-l compătimească pe Jan pentru noua lui rudă. Hotărî să-l lase să afle singur; la urma urmelor, exista totuşi posibilitatea ca Rupert să se domolească de data aceasta.

― Eu sunt George Greggson. Participi pentru prima dată la una din faimoasele petreceri ale lui Rupert?

― Da. Întâlneşti mulţi oameni în felul ăsta…

― Şi nu numai oameni, adăugă George. A fost întâia oară când am întâlnit un Overlord.

Jan ezită o clipă înainte de a răspunde şi George se întrebă dacă nu cumva atinsese un punct sensibil. Răspunsul nu dezvălui însă nimic.

― Nici eu nu mai văzusem vreunul până acum, decât bineînţeles la televizor.

Aici conversaţia se împotmoli şi după un moment George îşi dădu seama că tânărul dorea să fie singur. Oricum se făcuse frig, aşa încât îşi luă rămas bun şi coborî în casă.

Jungla era liniştită acum; rezemându-se de parapetul terasei, Jan nu auzea decât murmurul slab al casei, respirând prin plămânii ei mecanici. Se simţea foarte singur şi aşa dorea să fie. De asemenea, se simţea extrem de frustrat, iar lucrul acesta nu-l dorise deloc.

Nici un fel de Utopie nu-i poate satisface complet pe toţi. Pe măsură ce condiţiile materiale li se îmbunătăţesc, oamenii ridică privirile şi devin nemulţumiţi de puterea şi realizările care, odată, li s-ar fi părut mai presus de orice închipuire. Chiar dacă lumea exterioară le-a oferit tot ce a putut, dăinuie încă tânjeala inimii şi căutarea minţii.

Deşi adesea îşi aprecia norocul, Jan Rodricks ar fi fost şi mai nemulţumit într-o epocă anterioară. Cu un secol în urmă, culoarea lui ar fi reprezentat un handicap uriaş, poate covârşitor. Astăzi nu însemna absolut nimic. Inevitabila reacţie care oferise negrilor de la începutul secolului douăzeci şi unu o uşoară senzaţie de superioritate dispăruse deja. Termenul «negrotei» nu mai constituia un peiorativ în societate, fiind utilizat de toată lumea fără nici o stânjeneală. Cuvântul nu avea mai multă încărcătură emoţională decât etichetele de tipul republican, metodist, conservator sau liberal.

Tatăl lui Jan fusese un scoţian simpatic, care repurtase o oarecare celebritate ca iluzionist. Moartea lui, la vârsta de numai patruzeci şi cinci de ani, fusese cauzată de consumul excesiv din produsul cel mai faimos al ţării sale. Deşi Jan nu-şi văzuse niciodată tatăl beat, nu era sigur nici dacă-l văzuse treaz vreodată.

Doamna Rodricks preda un curs avansat de teoria probabilităţilor la Universitatea Edinburgh. Era tipic pentru mobilitatea extraordinară a Omului din veacul douăzeci şi unu ca doamna Rodricks, care era neagră ca abanosul, să se fi născut în Scoţia iar blondul ei soţ să-şi petreacă aproape toată viaţa în Haiti. Maia şi Jan nu avuseseră niciodată o singură casă, ci pendulaseră între familiile lor precum două mingi de tenis. Educaţia primită fusese amuzantă, totuşi nu corectase instabilitatea moştenită de amândoi pe linie paternă.

La douăzeci şi şapte de ani, Jan mai avea în faţă câţiva ani de facultate înainte de a se gândi în mod serios la viitorul său. Absolvise examenele cu uşurinţă, urmând o programă ce ar fi părut extrem de stranie cu un secol înainte. Materiile principale fuseseră matematica şi fizica, iar cele secundare filozofia şi muzica. Chiar după normele exigente ale epocii, tânărul era un excelent pianist amator.