Arthur Clarke - Sfarsitul copilariei

Ţipătul traversă fundalul sonor aidoma unui fulger printre norii întunecaţi. Se destrămă repede într-o plângere tânguitoare, un bocet care se modulă şi apoi dispăru, fiind repetat peste o clipă de o sursă mult mai îndepărtată. Apoi izbucni un cor de strigăte, un vacarm ce-l determină pe pilot să reducă rapid volumul difuzorului.

― Pentru Dumnezeu, ce-a fost asta? gâfâi Jan.

― Straniu, nu-i aşa? Un banc de balene, la vreo zece kilometri depărtare. Ştiam că sunt pe aici şi m-am gândit că ţi-ar plăcea să le auzi.

Jan se înfioră.

― Şi eu care crezusem întotdeauna că oceanul este tăcut! De ce sunt atât de gălăgioase?

― Bănuiesc că vorbesc între ele. Sullivan ţi-ar putea spune ― se zice chiar că poate recunoaşte unii indivizi, deşi eu nu cred. Hei, avem musafiri!

Pe ecran apăruse un peşte cu maxilare incredibil de masive. Părea destul de mare, dar Jan nu cunoştea scara de amplificare a videocamerei şi era greu de făcut o apreciere. De sub branhii îi atârna un tentacul lung, terminat printr-un organ necunoscut, în formă de clopot.

― Îl vedem în infraroşu, spuse pilotul. Uite-l şi în lumină naturală.

Peştele dispăruse complet. Rămăsese numai tentaculul, strălucind fosforescent. Apoi, într-o clipă, silueta redeveni vizibilă, prinsă în cercul ei, de o rază de lumină.

― Este un pescar şi aceea-i undiţa cu care prinde alţi peşti. Uluitor, nu-i aşa? Nu înţeleg însă de ce momeala lui nu atrage şi peşti care l-ar putea înghiţi pe el? În sfârşit… nu putem aştepta aici toată ziua. Să-l vezi cum fuge, când pornesc jeturile.

Cabina vibra iarăşi şi submarinul porni înainte. Peştele fosforescent îşi aprinse brusc toate luminile într-un semnal disperat de alarmă şi dispăru ca un meteor în bezna abisului.

După alte douăzeci de minute de coborâre lentă, degetele invizibile ale scanerului anunţară primele impulsuri de pe fundul oceanului. La mare adâncime sub ei, se întindea un şir de coline scunde, cu coamele rotunjite. Neregularităţile, existente pesemne cândva, fuseseră de multă vreme erodate de curentul permanent al maselor de apă de deasupra. Curentul nu înceta niciodată, nici chiar aici, în mijlocul Pacificului, departe de marile estuare care înghiţeau încet continentele. Curentul purta în el pantele măcinate ale Anzilor, corpurile miliardelor de fiinţe vii, pulberea meteoriţilor ce rătăciseră prin spaţiu pentru a-şi afla odihna aici, în noaptea eternă, unde zăcea fundaţia viitoarelor tărâmuri.

Colinele rămâneau în urmă. Jan ştia că ele reprezentau avanposturile unei câmpii întinse, situate la o adâncime prea mare pentru a apărea pe ecrane.

Submarinul îşi continua coborârea lină. Acum distingeau alte corpuri; datorită unghiului vizual, tânărul nu-şi dădu seama imediat ce anume reprezentau. Apoi înţelese că în mijlocul câmpiei se înălţa un munte.

Imaginea se limpezea treptat; de la distanţa aceea, scanerele funcţionau perfect şi detaliile erau atât de distincte încât imaginea părea formată de unde luminoase. Jan putea vedea peştii ciudaţi urmărindu-se printre bolovani. La un moment dat, o creatură cu aspect înspăimântător şi fălci uriaşe înotă pe lângă o fisură pe jumătate năruită. Cu o mişcare prea rapidă pentru a fi sesizată de ochiul omenesc, un tentacul lung ţâşni din fisură şi trase în beznă peştele zbătându-se.

― Aproape am ajuns, spuse pilotul. Peste câteva clipe, poţi vedea laboratorul.

Treceau încet deasupra unei creste stâncoase; câmpia de sub ei începuse să se zărească şi Jan estimă că se găseau la câteva sute de metri deasupra fundului. După aceea văzu, cam la un kilometru în faţă, o îngrămădire de sfere cocoţate pe tripoduri, legate laolaltă prin tuburi. Semănau perfect cu rezervoarele unei uzine chimice şi într-adevăr fuseseră proiectate pe aceleaşi principii fundamentale. Singura diferenţă era faptul că acolo presiunile la care trebuiau să reziste se exercitau din afară, nu dinăuntru.

― Ce-i asta? izbucni brusc Jan.

Arătă cu un deget tremurător sfera cea mai apropiată. Liniile ciudate de pe suprafaţa ei se dovedeau o reţea de tentacule gigantice. Cu cât submarinul se apropia, cu atât vedea mai bine că tentaculele se terminau într-o masă uriaşă, cărnoasă, în care se distingeau doi ochi enormi.

― Probabil Lucifer, rosti pilotul indiferent. Pesemne că-l hrăneşte cineva.

Apăsă o tastă şi se aplecă peste pupitrul de comandă.

― S. 2 către Laborator. Ne apropiem. Goniţi copilaşul.

― Laboratorul către S. 2, veni prompt răspunsul. Faceţi contactul. Lucey va pleca imediat.

Pereţii curbaţi din metal începuseră să acopere ecranul. Jan zări o ultimă imagine a unui tentacul uriaş, plin de ventuze, retrăgându-se la apropierea lor. Se auziră un zăngănit surd şi o serie de scrâşnituri, în vreme ce clamele căutau punctele de contact de pe chepengul oval al submarinului. Peste câteva clipe, vehiculul era fixat de peretele bazei, cele două chepenguri fuseseră conectate şi pasagerii se îndreptară către ecluză. Se aprinse semnalul PRESIUNI EGALE, chepengurile se desfăcură şi calea spre Laboratorul Suboceanic Unu se deschise.

Jan îl găsi pe profesorul Sullivan într-o cămăruţă dezordonată, părând că slujeşte simultan ca birou, atelier şi laborator. Profesorul privea cu un microscop în interiorul unui obiect asemănător unei bombe miniaturale. Era probabil o capsulă de presiune înaltă, conţinând un specimen al vieţii submarine ce înota fericit în condiţiile sale obişnuite, de câteva tone pe centimetru pătrat.

― Hei, făcu Sullivan. Ce mai face Rupert? Şi cu ce te putem ajuta?

― Rupert este bine, răspunse tânărul. Îţi transmite salutări şi spune că i-ar face plăcere să te viziteze, dacă n-ar suferi de claustrofobie.

― Atunci realmente nu i-ar plăcea aici, cu cinci kilometri de apă deasupra. Apropo, tu te simţi bine?

― Nu mai rău decât într-un stratoreactor, înălţă Jan din umeri. În ambele cazuri, dacă se defectează ceva, rezultatul este identic.

― Perfect adevărat, dar surprinzător cât de puţini oameni înţeleg asta.

Sullivan se juca cu microscopul, apoi privi întrebător spre musafirul său.

― Mi-ar face plăcere să-ţi arăt baza noastră, spuse el, dar trebuie să recunosc că am rămas puţin surprins când Rupert mi-a transmis rugămintea ta. N-am putut înţelege de ce un fanatic al spaţiului ar fi interesat de cercetările noastre. Nu te îndrepţi în direcţia greşită? Chicoti amuzat: Personal, n-am priceput de ce te-ai grăbit să vii aici. Vor trece câteva sute de ani până vom cartografia tot oceanul.

Jan inspiră adânc. Era mulţumit că Sullivan deschisese discuţia, deoarece îi uşurase considerabil misiunea. În ciuda ironiilor ihtiologului, cei doi bărbaţi aveau multe lucruri în comun. N-avea să fie greu să înfiripeze o punte, să câştige simpatia şi ajutorul lui Sullivan. Acesta era un om cu imaginaţie, altfel n-ar fi ajuns niciodată în lumea aceea subacvatică. Trebuia totuşi să fie prudent, deoarece rugămintea lui era, folosind un eufemism, oarecum neobişnuită.

Ceva îi dădea încredere: chiar dacă Sullivan refuza să coopereze, cu siguranţă n-avea să destăinuie nimănui secretul lui Jan. Iar acolo, în biroul micuţ din adâncurile Pacificului, nu exista pericolul ca Overlorzii, oricâte puteri ar fi avut, să le poată asculta discuţia.

― Profesore Sullivan, începu el, cum te-ai simţi dacă oceanul te-ar atrage, dar Overlorzii ţi-ar interzice să te apropii de el?

― Fără îndoială, extrem de nemulţumit.

― Sunt convins. Să presupunem că într-o bună zi ai avea şansa de a-ţi atinge visul fără ca ei să ştie. Ce-ai face? Ai profita de ocazie?