Arthur Clarke - Sfarsitul copilariei

Sullivan nu ezită.

― Bineînţeles.

L-am prins! gândi Jan. Acum nu mai poate da înapoi, doar dacă nu-i este teamă de Overlorzi. Şi mă îndoiesc că Sullivan se teme de ceva. Se aplecă înainte şi se pregăti să-şi expună cazul.

Profesorul Sullivan nu era însă greu de cap. Înainte ca Jan să poată vorbi, buzele i se răsfrânseră într-un zâmbet sardonic.

― Deci ăsta-i jocul? şopti el. Foarte, foarte interesant. Acum, dă-i drumul şi spune cum te-aş putea ajuta.

Într-o epocă anterioară, profesorul Sullivan ar fi fost considerat un lux costisitor. Acţiunile sale costau tot atât de mult cât un război la scară redusă; într-adevăr, putea fi asemănat cu un general conducând o campanie continuă împotriva unui duşman care nu cunoştea odihna. Duşmanul lui era oceanul, aliat cu frigul, întunericul şi, în primul rând, presiunea. Profesorul Sullivan deţinea de partea lui talentul şi inteligenţa inginerească. Câştigase multe victorii, dar oceanul era răbdător: putea aştepta. Sullivan ştia că, într-o bună zi, el avea să greşească. Era cel puţin consolat că n-avea să moară înecat. Moartea lui urma să fie mult mai rapidă.

Refuzase să-şi asume vreun angajament faţă de Jan, însă ştia de-acum răspunsul. I se oferea ocazia unei experienţe extrem de interesante. Din păcate, n-avea să-i afle niciodată rezultatul; dar aşa ceva se întâmpla frecvent în cercetarea ştiinţifică şi chiar el iniţiase programe ce urmau să se încheie peste câteva decenii.

Profesorul era un bărbat curajos şi inteligent dar, analizându-şi cariera, îşi dădea seama că nu avusese parte de gloria aceea care păstrează peste veacuri numele unui savant. Acum se ivise ocazia, total neaşteptată şi cu atât mai atrăgătoare, de a intra cu adevărat în manualele de istorie. Nu era o ambiţie pe care s-o fi recunoscut vreodată şi, ca să fim drepţi, l-ar fi ajutat pe Jan chiar dacă aportul lui avea să rămână necunoscut.

Jan însă cântărea din nou lucrurile. Inerţia ideii sale îl adusese până acolo aproape fără nici un efort. Verificase unele detalii, totuşi nu întreprinsese nici un pas pentru a transforma visul în realitate. Peste câteva zile însă trebuia să decidă. Dacă profesorul Sullivan era de acord să coopereze, n-avea cum să mai dea înapoi. Trebuia să înfrunte viitorul, cu toate necunoscutele lui.

Ceea ce l-a decis în cele din urmă a fost gândul că dacă pierdea ocazia aceea incredibilă, nu şi-ar fi iertat-o niciodată. Restul vieţii sale urma să fie petrecut în regrete zadarnice ― şi nimic nu era mai rău decât aşa ceva.

Răspunsul lui Sullivan sosi după câteva ore şi atunci ştiu că zarurile fuseseră aruncate. Încet, pentru că avea încă destul timp la dispoziţie, începu să-şi încheie treburile.

«Dragă Maia», începea scrisoarea, «ceea ce urmează va fi pentru tine, ca să zic aşa, o mare surpriză. Când vei citi scrisoarea aceasta, eu n-o să mai fiu pe Pământ. Asta nu înseamnă că am plecat pe Lună, aşa cum au făcut-o atâţia alţii. Nu, voi fi în drum spre planeta Overlorzilor. Voi fi primul om care a părăsit Sistemul Solar.

Am dat scrisoarea unui prieten care mă ajută; el o va păstra până când va şti că planul mi-a reuşit, cel puţin în prima lui fază, şi că este prea târziu ca Overlorzii să mai poată interveni. Voi fi atât de departe, călătorind cu o asemenea viteză, încât mă îndoiesc că voi putea fi ajuns de un ordin de întoarcere. Chiar aşa fiind, pare de necrezut ca nava să revină pe Pământ. Nu mă consider o persoană atât de importantă.

Pentru început, să-ţi explic ce m-a determinat să ajung aici. Ştii că m-a preocupat dintotdeauna zborul spaţial şi m-am simţit permanent frustrat, deoarece nu ni s-a permis să călătorim pe alte planete sau să aflăm ceva despre civilizaţia Overlorzilor. Dacă n-ar fi fost intervenţia lor, poate că până acum am fi ajuns pe Marte sau Venus. Recunosc: tot atât de probabilă ar fi fost şi autodistrugerea cu bombe cu cobalt sau alte arme inventate în secolul douăzeci. Totuşi uneori visez că am fi avut şansa să stăm pe picioarele noastre.

Probabil că Overlorzii au motivele lor să ne ţină în creşă şi pesemne sunt nişte motive excelente. Dar chiar dacă le-aş fi cunoscut, nu cred că mi-ar fi schimbat prea mult ideile sau acţiunile.

Totul a început la petrecerea lui Rupert… (El nu ştie asta, dar am ajuns aici graţie lui.) Mai ţii minte şedinţa aia aiurită de spiritism pe care a aranjat-o şi care s-a încheiat când fata aceea ― i-am uitat numele ― a leşinat? Eu întrebasem care este steaua Overlorzilor, iar răspunsul a fost «NGS 549672». Nu aşteptam un răspuns, de aceea am tratat toată afacerea ca pe o glumă. Dar când mi-am dat seama că numărul respectiv figura într-un catalog stelar, m-am hotărât să-l caut. Am aflat că steaua se găsea în constelaţia Carena, iar unul dintre puţinele lucruri pe care le cunoaştem despre Overlorzi este faptul că ei vin dintr-acolo.

Nu pretind că înţeleg cum ne-a parvenit informaţia. I-a citit cineva gândurile lui Rashaverak? Chiar în ipoteza aceasta, e greu de bănuit că el cunoştea cifra de referinţă a soarelui său, corespunzătoare cataloagelor noastre. Misterul este absolut şi-l las pentru rezolvare celor ca Rupert, dacă vor reuşi!

Datorită observaţiilor noastre, ştim multe lucruri despre viteza navelor Overlorzilor. Ele părăsesc Sistemul Solar cu o asemenea acceleraţie încât se apropie de viteza luminii, în mai puţin de o oră. Asta înseamnă că extratereştrii posedă o propulsie ce acţionează în mod egal asupra fiecărui atom al navelor, astfel încât ceea ce există la bord nu este zdrobit instantaneu. Mă întreb de ce folosesc asemenea acceleraţii uriaşe, când au atâta spaţiu la dispoziţie şi ar putea accelera într-un timp mult mai lung. Teoria mea este că izbutesc să capteze câmpurile energetice din jurul stelelor, de aceea trebuie să execute opririle şi pornirile cât mai aproape de stea. Dar asta-i cam totul…

Lucrul cel mai important este că ştiu acum cât de departe trebuie să călătorească şi astfel pot exprima durata drumului. NGS 549672 e situată la patruzeci de ani-lumină de Pământ. Navele Overlorzilor ating peste 99 la sută din viteza luminii, deci călătoria va dura în jur de patruzeci de ani din timpul nostru. Timpul nostru; aici e toată şmecheria.

După cum poate ştii, în apropierea vitezei luminii, se petrec lucruri ciudate. Timpul însuşi curge cu o viteză diferită ― mai încet ― iar câteva luni scurse pe Pământ echivalează doar cu câteva zile pe navele Overlorzilor. Efectul acesta este fundamental şi a fost postulat de marele Einstein cu o sută de ani în urmă.

Am făcut unele calcule, bazându-mă pe ceea ce cunoşteam despre Propulsia Stelară şi pe câteva aplicaţii bine ştiute ale teoriei relativităţii. Din punctul de vedere al unui pasager într-o navă a Overlorzilor, călătoria spre NGS 549672 nu va dura mai mult de două luni, chiar dacă pe Pământ vor trece patruzeci de ani. Ştiu că pare un paradox, dar dacă poate fi vreo consolare, el a uluit minţile cele mai luminate ale omenirii, din momentul enunţării lui de către Einstein.

Poate că următorul exemplu îţi va explica mai clar ceea ce se întâmplă: dacă Overlorzii mă vor trimite imediat înapoi pe Pământ, voi ajunge acasă îmbătrânit numai cu patru luni. Dar în vremea aceasta, pe Pământ vor fi trecut optzeci de ani. De aceea, înţelegi, Maia, orice s-ar întâmpla, scrisoarea aceasta este de adio…

După cum ştii şi tu, aveam puţine legături care să mă reţină aici, aşa încât pot pleca liniştit. Nu i-am spus încă mamei; ar deveni isterică şi nu pot suporta asta. Este mai bine aşa. Deşi am căutat să mă apropii de ea după moartea tatei… În sfârşit, n-are rost să reiau toată povestea!