Arthur Clarke - Sfarsitul copilariei

Oamenii puteau să-şi irosească vremea cu astfel de lucruri pentru că aveau la dispoziţie atât timp, cât şi bani. Desfiinţarea forţelor armate aproape dublase venitul mondial, iar creşterea producţiei făcuse restul. În concluzie, nivelul de trai al omului din secolul douăzeci şi unu nu se putea compara cu cel al oricăruia dintre predecesorii săi. Totul ajunsese atât de ieftin încât necesităţile stricte erau gratuite, fiind furnizate de servicii publice, cum fuseseră cândva mijloacele de comunicaţie, iluminatul public şi canalizarea. Orice individ putea călători oriunde dorea, sau mânca orice poftea, fără nici un ban. Îşi câştigase acest drept, fiind membru producător al comunităţii.

Evident, existau şi trântori, dar numărul celor hotărâţi să-şi petreacă viaţa în completă lenevie este mai mic decât se apreciază de obicei. Suportarea unor asemenea paraziţi constituia o sarcină mult mai facilă decât întreţinerea armatei de funcţionari, vânzători, casieri şi alţii a căror principală funcţie fusese de a transfera banii între oameni.

Se calculase că aproape un sfert din activităţile generale ale rasei umane îl reprezentau diferitele sporturi, începând cu cele sedentare, ca şahul, şi terminând cu cele foarte riscante, ca schiatul pe pantele foarte abrupte ale munţilor. De aceea, dispariţia sportivilor profesionişti reprezentase un efect neaşteptat. Existau prea mulţi amatori excepţionali, iar condiţiile economice duseseră la perimarea sistemului profesionist.

După sport, activitatea cea mai dezvoltată era cea de agrement. Timp de peste o sută de ani, fuseseră oameni care credeau că Hollywood-ul era centrul lumii. Acum puteau susţine afirmaţia aceasta, deşi majoritatea producţiilor anilor 2050 ar fi înălţat multe sprâncene nedumerite, în 1950. Progresul era prezent şi aici; încasările nu mai reprezentau un indicator absolut.

Totuşi, dincolo de distracţiile şi divertismentele unei planete ce semăna tot mai mult cu un vast teren de joacă, existau persoane care mai găseau timp să repete o străveche întrebare rămasă fără răspuns:

«Şi de aici, încotro?»

Jan se rezemă de elefant, lăsându-şi palmele pe pielea aspră aidoma scoarţei de copac. Privi trompa uriaşă şi fildeşii curbaţi, încântat de dibăcia celui care-l împăiase. Ce fiinţe stranii, se întrebă el, din ce lumi neştiute, vor privi într-o bună zi emisarul acela pământean?

― Câte animale aţi trimis Overlorzilor? îl întrebă pe Rupert.

― Cel puţin cincizeci, deşi ăsta-i cel mai mare. E magnific, nu-i aşa? Până acum au fost doar fluturi, şerpi, maimuţe… chestii de-astea. Deşi anul trecut a fost şi un hipopotam.

― Pare o idee morbidă, zâmbi răutăcios Jan, dar presupun că au deja în colecţie un grup frumos împăiat de Homo Sapiens. Mă întreb cine au fost fericiţii?

― Ai probabil dreptate, rosti Rupert indiferent. Ar fi fost uşor de aranjat prin spitale.

― Ce s-ar întâmpla, continuă Jan gânditor, dacă s-ar oferi cineva, voluntar, ca specimen viu? Presupunând bineînţeles că i s-ar garanta întoarcerea.

Rupert râse, deşi cu simpatie.

― Este o ofertă? Să i-o transmit lui Rashaverak?

Pentru o clipă, tânărul reflectă serios, apoi scutură din cap.

― Ăăăă, nu… Mă gândeam cu glas tare. Cu siguranţă că m-ar refuza. Apropo, te mai vezi cu el?

― M-a căutat acum şase săptămâni. A găsit o carte pe care o urmăream de multă vreme. Drăguţ din partea lui.

Jan ocoli încet monstrul împăiat, admirând talentul care-l încremenise pe vecie în clipa aceea de maximă vigoare.

― Ai aflat ce căuta? întrebă el. Personal, mi se pare greu de alăturat ştiinţa Overlorzilor cu interesul pentru ocultism.

Rupert îl privi suspicios, întrebându-se dacă nu cumva cumnatul său îşi bătea joc de el.

― Explicaţia lui părea plauzibilă. Ca antropolog, era interesat de orice aspect al culturii noastre. Aminteşte-ţi: ei au au mult timp la dispoziţie. Din punctul de vedere al detaliilor, Overlorzii cunosc mai multe decât oricare cercetător uman. Parcurgerea bibliotecii mele n-a însemnat un efort deosebit pentru resursele lui Rashy.

Poate că acela era realmente adevărul, totuşi Jan nu se simţea convins. Uneori se gândea să-i destăinuie lui Rupert secretul său, dar îl oprea prudenţa lui înnăscută. Poate că atunci când avea să-şi întâlnească prietenul Overlord, cumnatul lui ar fi scăpat vreo aluzie ― tentaţia era prea mare.

― Întâmplător, făcu Rupert schimbând brusc subiectul, dacă ţi se pare mare lucru, ar trebui să vezi oferta lui Sullivan. A promis că le va livra Overlorzilor cele mai mari animale de pe Pământ: caşalotul şi calmarul. Vor fi împăiate într-o scenă de luptă. Îţi dai seama ce spectacol!

Pentru o clipă, Jan nu răspunse. Ideea care-i venise era prea şocantă, prea fantastică pentru a fi luată în serios. Totuşi, tocmai pentru că era atât de îndrăzneaţă, ar fi putut reuşi.

― Ce s-a întâmplat? întrebă Rupert neliniştit. Te-a lovit căldura? Jan se scutură, revenind la realitate.

― Nu, n-am nimic. Mă întrebam cum vor transporta Overlorzii un asemenea «pacheţel»?

― Ah, unul dintre cargourile lor va coborî, se va deschide o trapă şi coletele vor fi ridicate înăuntru.

― Exact aşa mă gândeam şi eu, încuviinţă tânărul.

Semăna cu cabina unei nave spaţiale, fără a fi aşa ceva. Cadrane şi instrumente acopereau pereţii; nu existau ferestre, doar un display mare în faţa pilotului. Vehiculul putea transporta şase pasageri, dar în momentul acela Jan era singur.

Urmărea ecranul cu atenţie, absorbind fiecare imagine a peisajului straniu şi necunoscut ce-i trecea prin faţa ochilor. Necunoscut ― da, tot atât de necunoscut cât orice altceva ce putea întâlni dincolo de stele, dacă planul lui nebunesc avea să reuşească. Intrase pe tărâmul unor creaturi de coşmar, devorându-se în beznă, nestingherite de la facerea lumii. Un tărâm deasupra căruia oamenii navigau de mii de ani, aflat la numai un kilometru sub carena corăbiilor; cu toate acestea, cu doar o sută de ani în urmă, cunoşteau despre el mai puţine lucruri decât despre Lună.

Pilotul cobora spre imensităţile încă neexplorate ale Pacificului de Sud. Se călăuzea după semnalele emise de balizele de pe fundul oceanului. Continuau să fie tot atât de îndepărtaţi de acesta pe cât erau norii de suprafaţa Pământului.

Totuşi nu se vedea mare lucru: videocamerele submarinului scrutau zadarnic apele. Tumultul produs de jeturile propulsoare speriase probabil peştii mai mici; orice creatură ce s-ar fi apropiat pentru a investiga trebuia să fie suficient de mare încât să nu cunoască teama.

Cabina vibra sub acţiunea energiei care echilibra greutatea uriaşă a apei de deasupra, menţinând sfera de lumină şi aer în interiorul căreia oamenii puteau trăi. Dacă energia s-ar fi oprit, îşi spuse Jan, aveau să rămână prizonierii unui sicriu metalic îngropat adânc în mâlul oceanului.

― E momentul, vorbi pilotul.

Acţionă câteva comenzi şi submarinul se opri încetişor, pe măsură ce jeturile se stingeau. Plutea acum, menţinându-şi echilibrul aidoma unui aerostat.

Pilotul verifică poziţia cu sonarul, apoi rosti:

― Înainte de a porni iarăşi motoarele, să vedem dacă se aude ceva.

Difuzorul inundă cabina micuţă cu un murmur continuu şi înfundat. Nu exista nici un sunet aparte pe care Jan să-l poată distinge de rest; doar un fundal permanent, contopind toate zgomotele singulare. Tânărul ştia că în clipa aceea asculta discuţiile dintre miliardele de locuitori ai oceanului. Parcă s-ar fi aflat în mijlocul unei păduri pulsând de viaţă ― numai că acolo ar fi recunoscut unele glasuri. Aici nici un fir nu putea fi izolat din ţesătura sonoră. Era atât de străină, atât de îndepărtată de tot ce cunoscuse până atunci, încât îşi simţi părul zbârlindu-se. Şi totuşi aceasta constituia o parte a lumii sale…