Arthur Clarke: Sfarsitul copilariei

Scotoci în birou cu aerul unui iluzionist şi scoase un fel de bliţ. La un capăt, acesta se termina printr-o duză mare, conferindu-i aspectul unei flinte.

― Nu-i atât de periculos pe cât pare, zâmbi fizicianul. N-ai altceva de făcut decât să lipeşti duza de ecran şi să apeşi pe trăgaci. Bliţul emite vreme de zece secunde o rază foarte puternică şi în timpul acela îl poţi deplasa, ca să examinezi întreaga încăpere. Lumina lui va trece prin ecran, dezvăluindu-l pe prietenul tău.

― Nu-l va răni pe Karellen?

― Nu, dacă vei mişca bliţul de jos în sus. În felul acesta, ochii Administratorului se vor putea acomoda ― presupun că are reflexe asemănătoare cu ale noastre şi nu vrem să-l orbim.

Stormgren privi neîncrezător aparatul şi-l cântări în mână. În ultimele săptămâni avea mustrări de conştiinţă. Karellen îl tratase întotdeauna cu o afecţiune vădită, în ciuda îngrozitoarei lui sincerităţi; iar acum, când se apropia momentul despărţirii, n-ar fi vrut să facă ceva care să întineze amintirea relaţiilor lor. Dar îl avertizase, iar Stormgren era convins că, dacă ar fi depins numai de el, Karellen s-ar fi arătat de mult. Acum se hotărâse: la sfârşitul ultimei lor convorbiri, avea să vadă chipul Administratorului.

Dacă, bineînţeles, avea un chip…

Nervozitatea simţită iniţial de Stormgren trecuse de mult. Karellen monopolizase conversaţia, folosind frazele acelea complicate de care era atât de mândru. Cândva stilul său i se păruse lui Stormgren cel mai minunat şi, cu siguranţă, cel mai surprinzător dintre talentele lui Karellen. Acum nu mai avea aceeaşi impresie, deoarece ştia că, asemenea majorităţii însuşirilor extraterestrului, era simplul rezultat al puterii intelectului, nu o aptitudine ieşită din comun.

Când îşi încetinea gândirea la viteza graiului omenesc, Overlordul părea să aibă vreme pentru orice cantitate de compoziţie literară.

― Nu trebuie să existe nici cea mai neînsemnată temere, din partea ta sau a succesorului tău, cu privire la Liga Libertăţii, chiar dacă aceasta îşi va reveni din impasul actual. Luna trecută, Liga a fost potolită şi, deşi va renaşte, nu va reprezenta un pericol pentru anii următori. Dimpotrivă, deoarece întotdeauna este important să cunoşti planurile opoziţiei, ea va fi o organizaţie foarte utilă. Sunt chiar gata s-o subvenţionez, dacă va avea vreodată dificultăţi financiare.

Nu pentru prima dată, Stormgren nu izbuti să ghicească dacă Administratorul glumea. Rămase impasibil şi continuă să asculte.

― În curând, Liga va pierde un alt argument. Au existat multe critici, unele dintre ele puerile, referitoare la poziţia specială deţinută de tine în ultimii ani. La începutul Administraţiei le-am considerat utile, dar acum, când lumea evoluează conform direcţiilor generale prevăzute, ele pot înceta. Pe viitor, toate legăturile mele cu Pământul vor fi indirecte, iar biroul secretarului general poate redeveni ceea ce a fost iniţial. În următorii cincizeci de ani vor apărea multe crize, însă vor fi depăşite. Structura viitorului este destul de clară şi într-o bună zi dificultăţile acestea o să fie uitate ― chiar şi de o rasă cu o memorie atât de îndelungată cum sunteţi voi.

Ultimele cuvinte fuseseră rostite cu o emfază specială şi Stormgren simţi că îngheaţă în scaun. Era convins, Karellen nu făcea erori accidentale; până şi indiscreţiile lui erau calculate la zecimală. Nu avu însă răgazul să pună întrebări ― la care, cu siguranţă, n-ar fi primit răspuns ― deoarece Administratorul schimbă din nou subiectul.

― M-ai întrebat deseori despre planurile noastre pe termen lung, continuă el. Înfiinţarea Statului Mondial constituie bineînţeles un prim pas. Întemeierea lui te va prinde în viaţă, deşi schimbările vor fi atât de imperceptibile încât puţini îi vor remarca apariţia. După aceea va urma o perioadă de consolidare lentă, în timp ce vă veţi pregăti pentru apariţia noastră. Apoi va sosi ziua promisă. Îmi pare rău că nu vei fi acolo.

Ochii lui Stormgren erau deschişi, dar privirea sa ţintea dincolo de bariera întunecată a ecranului. Privea în viitor, imaginându-şi ziua la care n-avea să asiste niciodată; ziua când, în cele din urmă, navele uriaşe ale Overlorzilor urmau să coboare pe Pământ şi să se deschidă înaintea oamenilor.

― În ziua aceea, continuă Karellen, rasa omenească va simţi ceva asemănător unui şoc psihologic. Nu va fi însă cu urmări. Oamenii acelor timpuri vor fi mai stăpâni pe ei decât proprii bunici. Noi vom reprezenta o parte integrantă a vieţii lor şi, atunci când ne vor vedea, nu le vom părea atât de… stranii cum ţi-am părea ţie.

Karellen nu mai fusese niciodată atât de contemplativ, dar asta nu-l surprinse pe Stormgren. Era convins de faptul că nu cunoscuse decât câteva faţete ale personalităţii Administratorului; adevăratul Karellen era, şi poate avea să rămână, necunoscut oamenilor. Bărbatul încercă iarăşi senzaţia că adevăratele interese ale Overlordului se aflau altundeva; că el dirija Pământul doar cu o fracţiune a minţii sale, cu aceeaşi lipsă de efort cu care un maestru al şahului tridimensional putea juca dame.

― Şi după aceea? întrebă el încet.

― După aceea, o să putem începe adevărata muncă.

― M-am întrebat de multe ori ce ar putea fi munca aceasta. Epurarea lumii noastre şi civilizarea omenirii este doar un mijloc, dar trebuie să aveţi şi un scop. Vom fi vreodată capabili să zburăm în spaţiu şi să vedem lumea voastră ― poate chiar să vă ajutăm în unele probleme?

― Poţi spune şi aşa, rosti Karellen, iar glasul său conţinea o notă de tristeţe evidentă, însă inexplicabilă, care-l tulbură pe Stormgren.

― Să presupunem totuşi că experimentul vostru cu Omul eşuează. Noi am păţit asemenea lucruri în contact cu triburi primitive. Aţi avut şi voi astfel de cazuri, nu?

― Da, vorbi Karellen atât de încet încât Stormgren abia îl auzi. Şi noi am avut eşecurile noastre.

― Ce faceţi în cazurile astea?

― Aşteptăm… şi încercăm iarăşi.

Urmă apoi o pauză, durând poate cinci secunde. Când Administratorul vorbi din nou, cuvintele lui au fost atât de neaşteptate încât, pe moment, pământeanul nu reacţionă.

― La revedere, Rikki!

Karellen îl păcălise; probabil era prea târziu. Paralizia lui Stormgren dură numai o clipă. După aceea, cu o singură mişcare îndelung practicată scoase bliţul şi-l lipi de ecran.

Pinii ajungeau până aproape de lac, lăsând de-a lungul malului doar o fâşie de iarbă verde, lată de câţiva metri. În fiecare seară, dacă era cald, Stormgren, în ciuda celor nouăzeci de ani ai săi, se plimba încet prin iarbă, spre debarcader, privea soarele afundându-se în lac şi se întorcea acasă înainte ca vântul tăios al nopţii să coboare din pădure. Ritualul acesta simplu îi oferea multă fericire şi dorea să-l urmeze cât aveau să-l ţină puterile.

Departe, deasupra lacului, ceva se apropia dinspre vest, zburând jos şi rapid. Avioanele erau rare prin partea locului, exceptând liniile transpolare ce treceau pe deasupra, la fiecare oră din zi sau din noapte. Prezenţa lor nu se făcea însă niciodată simţită, cu excepţia ocazională a vreunei dâre de condensare în stratosferă. Aparatul de acum era un elicopter şi se îndrepta în mod vădit către el. Stormgren privi în lungul ţărmului şi văzu că nu avea nici o şansă de scăpare. Înălţă din umeri şi se aşeză pe banca de lemn de la capătul debarcaderului.