Arthur Clarke: Sfarsitul copilariei

Ideea era greu de asimilat şi pentru o clipă Jan se luptă cu ea în tăcere. Totuşi era oarecum pregătit; căpătase deja suficiente dovezi că efectul şi cauza îşi puteau inversa ordinea firească.

Exista pesemne o memorie a rasei, cumva independentă de timp. Pentru ea, viitorul şi trecutul erau totuna. De aceea, cu mii de ani în urmă, oamenii întrezăriseră deja o imagine distorsionată a Overlorzilor, învăluită într-o ceaţă de spaimă şi teroare.

― Acum înţeleg, rosti ultimul om.

Ultimul Om! Jan se obişnuia greu cu ideea aceasta. Când plecase în spaţiu, acceptase posibilitatea unui exil etern, dar singurătatea nu-l descurajase. Pe măsură ce anii treceau, dorinţa de a vedea altă fiinţă omenească s-ar fi putut să-l copleşească, însă în prezent compania Overlorzilor îl ajuta să-şi învingă solitudinea.

Cu zece ani în urmă, mai existaseră oameni pe Pământ, dar erau supravieţuitori degeneraţi şi Jan nu pierduse nimic neîntâlnindu-i. Din motive pe care Overlorzii nu le puteau explica, însă cărora bărbatul le bănuia natura psihologică, nu se mai născuseră copii care să-i înlocuiască pe cei dispăruţi. Homo Sapiens apusese.

Poate că, pierdut într-unul din oraşele încă intacte, exista manuscrisul unui Gibbon al ultimelor zile, consemnând sfârşitul rasei umane. Dacă ar fi fost aşa, Jan nu era sigur că s-ar fi deranjat să-l citească; Rashaverak îi spusese tot ce dorise să afle.

Cei care nu se sinuciseseră, căutaseră uitarea în activităţi tot mai febrile, în sporturi violente şi riscante, puţin deosebite de nişte războaie în miniatură. Pe măsură ce populaţia se micşorase, supravieţuitorii îmbătrâniţi se strânseseră laolaltă, aidoma unei armate înfrânte, în retragere.

Ultimul act, înainte de căderea finală a cortinei, fusese poate luminat cu străfulgerări de eroism şi devotament sau întunecat de sălbăticie şi egoism. Dacă se sfârşise în disperare sau indiferenţă, Jan n-avea să afle niciodată.

Existau destule lucruri cu care să-şi ocupe timpul. Baza Overlorzilor se afla la un kilometru de o vilă părăsită şi Jan petrecu luni de zile ticsind-o cu echipament provenit din cel mai apropiat oraş, situat la vreo treizeci de kilometri depărtare. Zburase până acolo cu Rashaverak, a cărui prietenie o suspecta că nu era pe de-a întregul altruistă. Psihologul Overlord continua să studieze ultimul specimen de Homo Sapiens.

Oraşul fusese probabil evacuat înainte de sfârşit, întrucât clădirile şi numeroasele servicii publice continuau să fie funcţionale. N-ar fi fost necesară multă muncă pentru pornirea generatoarelor, astfel ca străzile pustii să mai strălucească o dată, cu iluzia vieţii. Jan cochetă puţin cu ideea respectivă, apoi o abandonă ca fiind prea morbidă. Nu dorea cu nici un preţ să se gândească la trecut.

Acum avea tot ce-i trebuia pentru restul vieţii, dar cel mai mult îşi dorea un pian electric şi anumite partituri de Bach. Niciodată nu avusese suficientă vreme pentru muzică, iar acum dorea să recupereze. Când nu cânta, asculta înregistrări ale unor simfonii şi concerte celebre, aşa încât vila nu era niciodată tăcută. Muzica devenise talismanul său împotriva singurătăţii ce avea să-l copleşească, cu siguranţă, într-o bună zi.

Adesea făcea plimbări lungi pe dealuri, reflectând la cele petrecute în lunile de când văzuse ultima oară Pământul. Cu optzeci de ani tereştri în urmă, când îşi luase rămas bun de la Sullivan, nu bănuise nici o clipă că tocmai se năştea ultima generaţie a omenirii.

Ce tânăr nesăbuit fusese! Totuşi, nu era sigur că-şi regreta acţiunea; dacă ar fi rămas pe Pământ, ar fi fost martorul acelor ultimi ani peste care acum timpul trăsese cortina. El sărise însă peste ei, ajungând în viitor, şi aflase răspunsuri la întrebări pe care nici un alt om n-avea să le pună. Curiozitatea îi era aproape satisfăcută, deşi uneori se întreba de ce mai aşteptau Overlorzii şi ce se va întâmpla atunci când răbdarea urma să le fie răsplătită.

În majoritatea timpului, cu resemnarea mulţumită ce coboară de obicei asupra omului numai spre sfârşitul unei vieţi lungi şi bogate, Jan stătea înaintea claviaturii şi umplea văzduhul cu acordurile iubitului său Bach. Poate se autoamăgea, poate era o reacţie subconştientă a creierului, dar avea impresia că asta dorise să facă dintotdeauna. Ambiţia lui secretă îndrăznise în cele din urmă să iasă la lumina conştientului.

Jan fusese întotdeauna un pianist bun… iar acum era cel mai bun pianist din lume.

Rashaverak îi comunicase vestea tânărului, însă acesta o bănuise deja. În primele ore ale dimineţii îl trezise un coşmar şi nu mai putuse adormi. Nu izbutea să-şi amintească visul, lucru foarte ciudat, deoarece era convins că orice vis poate fi reamintit dacă, imediat după trezire, te străduieşti realmente. Îşi amintea doar faptul că în vis era iarăşi băieţel, pe o câmpie imensă şi pustie, ascultând un glas tunător, vorbindu-i într-o limbă necunoscută.

Visul îl tulburase; se întrebase dacă reprezenta primul efect al singurătăţii asupra psihicului său. Ieşise din vilă, pe pajiştea neîngrijită.

O lună plină scălda peisajul într-o lumină aurie, atât de puternică, încât putea vedea perfect. Cilindrul uriaş şi strălucitor al navei lui Karellen se afla înapoia clădirilor bazei Overlorzilor, dominându-le şi reducându-le la proporţiile lor pământene. Jan privi nava, încercând să retrăiască emoţiile ce i le trezise odată. Fusese o vreme când ea era un ţel de neatins, un simbol a ceea ce nu sperase realmente să obţină. Acum nu mai însemna nimic.

Cât de liniştit era totul! Desigur, Overlorzii nu-şi încetaseră permanenta activitate, dar acum nu se zărea nici o mişcare. Putea foarte bine să fie singur pe Pământ… cum era, de altfel, dintr-un anumit punct de vedere. Privi către Lună, căutând o imagine familiară pe care să-şi odihnească gândurile.

Zărea mările binecunoscute. Străbătuse patruzeci de ani-lumină în spaţiu, totuşi nu păşise niciodată pe câmpiile acelea colbuite, aflate la mai puţin de două secunde-lumină. Pentru o clipă, se amuză căutând craterul Tycho. Când îl descoperi, rămase surprins că se afla mult mai departe decât crezuse, de linia centrală a discului. Abia atunci îşi dădu seama că lipsea ovalul întunecat al Mării Crizelor.

Faţa arătată de satelit Pământului nu era cea care privise lumea încă din zorii vieţii. Luna începuse să se rotească în jurul axei sale.

Asta însemna un singur lucru. Pe cealaltă emisferă a planetei, în teritoriul pe care-l lipsiseră atât de brusc de viaţă, ei se trezeau din transa cea lungă. Aidoma unui copil care trezindu-se, îşi întinde braţele pentru a întâmpina ziua, ei îşi exersau muşchii, jucându-se cu forţele nou descoperite…

― Ai ghicit, rosti Rashaverak. Nu mai suntem în siguranţă dacă rămânem. Poate că deocamdată ne ignoră, dar nu putem risca. Plecăm imediat ce încărcăm echipamentul, probabil peste două sau trei ore.

Ridică privirea spre cer, temându-se parcă de un alt miracol. Totul era însă liniştit. Luna îşi oprise rotaţia şi doar câţiva nori goneau purtaţi de vântul dinspre apus.

― Nu contează prea mult dacă se amuză jucându-se cu Luna, reluă Rashaverak, dar dacă vor începe şi cu Soarele? Bineînţeles, vom lăsa aparatele aici, ca să aflăm ce se întâmplă.

― Eu rămân, vorbi brusc Jan. Am văzut destul din univers. Acum mă interesează un singur lucru: soarta planetei mele.