Noi suntem paznicii voştri, nimic mai mult. Pesemne că adesea v-aţi întrebat ce poziţie ocupă rasa mea în ierarhia universului. Aşa cum noi suntem deasupra voastră, există ceva şi deasupra noastră, ceva care ne foloseşte pentru a-i sluji scopurile. N-am descoperit ce anume este, deşi epoci întregi i-am slujit ca unelte şi n-am îndrăznit să nu-i dăm ascultare. Dintotdeauna am primit dispoziţiile, ne-am deplasat spre o lume unde înmugurea civilizaţia şi am condus-o pe un drum închis nouă ― drumul pe care porniţi voi acum.
Am studiat permanent transformarea pe care am fost trimişi s-o supraveghem, sperând că vom învăţa să evadăm din limitele noastre. Dar am întrezărit numai frânturi ale adevărului. Ne-aţi numit Overlorzi ― Suprastăpâni ― fără să vă daţi seama de ironia denumirii. În mod asemănător, putem spune că deasupra voastră se află Overmintea ― Supramintea ― care se foloseşte de noi precum olarul se foloseşte de roată.
Iar rasa voastră este lutul modelat pe roata aceea.
Noi credem, este doar o ipoteză, că Overmintea încearcă să sporească, să-şi extindă puterile şi cunoaşterea universului. Presupunem că reprezintă însumarea mai multor rase şi că a părăsit de multă vreme tirania materiei. În totalitate, este o conştiinţă inteligentă. Când a ştiut că v-aţi apropiat de prag, ne-a trimis să vă pregătim pentru transformarea ce începe acum.
Schimbările anterioare cunoscute de rasa voastră au durat epoci întregi. Aceasta însă este o transformare a minţii, nu a trupului. După normele evoluţiei, va fi ceva cataclismic, instantaneu. Deja a început. Trebuie să vă obişnuiţi cu ideea că sunteţi ultima generaţie de Homo Sapiens.
Vă putem spune foarte puţine despre natura transformării. Nu ştim cum se produce, ce impuls declanşator acţionează Overmintea atunci când consideră că a sosit momentul. Tot ce am descoperit este că începe printr-un singur individ, întotdeauna un copil, apoi se extinde exploziv, aidoma formării cristalelor în jurul primului nucleu dintr-o soluţie saturată. Adulţii nu vor fi afectaţi, întrucât mintea lor a intrat în mod ireversibil pe un şablon rigid.
Totul se va termina peste câţiva ani, iar rasa umană se va divide în două. Pentru lumea cunoscută vouă nu există viitor sau întoarcere. Toate speranţele şi visele voastre se opresc acum. V-aţi zămislit succesorii, dar în mod tragic nu-i veţi înţelege niciodată ― nu veţi putea nici măcar să comunicaţi cu minţile lor. Ei nu vor avea minţi ca ale voastre. Vor fi o singură entitate, aşa cum voi sunteţi suma a miliarde de celule. Nu-i veţi considera oameni şi nu veţi greşi.
V-am spus toate acestea pentru a şti ce vă aşteaptă. Peste câteva ore, veţi fi confruntaţi cu criza. Sarcina şi datoria mea este să-i protejez pe cei pentru paza cărora am fost trimis. În ciuda forţelor ce se trezesc în ei, ar putea fi distruşi de cei din jur ― da, chiar de părinţi, când vor înţelege adevărul. Va trebui să-i iau şi să-i izolez, pentru protecţia lor şi a voastră. Mâine, navele mele vor începe evacuarea. N-o să vă acuz dacă veţi căuta să vă împotriviţi, dar va fi inutil. Acum se deşteaptă forţe mai mari decât ale mele. Eu sunt numai unul din instrumentele lor.
Ce voi face cu supravieţuitorii, cînd rolul vostru a luat sfârşit? Cel mai simplu, şi poate cel mai milos, ar fi să-i distrug ― aşa cum voi înşivă aţi scurta chinurile unui animal drag. Eu însă nu pot face asta. Vă veţi alege singuri viitorul, pentru anii care v-au mai rămas. Sper că omenirea îşi va găsi odihna în pace, ştiind că n-a trăit în zadar.
Este adevărat: ceea ce aţi adus pe lume s-ar putea să vi se pară absolut străin, nu vă va împărtăşi speranţele şi dorinţele, va privi cele mai de seamă realizări ale voastre ca pe nişte jucării, dar, cu toate acestea, va însemna ceva minunat şi va fi creaţia voastră.
Când rasa mea o să fie uitată, o parte din voi va continua să dăinuie. De aceea, nu ne condamnaţi pentru ceea ce am fost siliţi să facem. Şi amintiţi-vă: noi vă vom invidia mereu!
Capitolul douăzeci şi unu
La început Jean plânsese, dar acum se potolise. Insula strălucea aurie în lumina puternică a soarelui, în vreme ce nava apăru încetişor deasupra vârfurilor gemene ale Spartei. Nu cu mult timp în urmă, pe insula aceea stâncoasă, fiul ei scăpase de la moarte printr-un miracol pe care-l înţelegea acum prea bine. Uneori se întreba dacă n-ar fi fost preferabil ca Overlorzii să nu fi intervenit, ci să-i fi lăsat să-şi înfrunte soarta. Moartea reprezenta o inevitabilitate căreia femeia îi putea face faţă, aşa cum se întâmplase în câteva rânduri; făcea parte din firea lucrurilor. Însă ceea ce se petrecea acum era mai straniu decât moartea… şi mai definitiv. Şi până atunci oamenii muriseră, dar rasa continuase.
Dinspre copii nu răzbătea nici un sunet. Stăteau pe plajă, în grupuri, la fel de puţin interesaţi unul de celălalt ca şi de locuinţele pe care le părăseau pentru totdeauna. Mulţi purtau prunci ― prea mici ca să umble sau nedorind să-şi folosească puterile ce ar fi făcut inutil mersul. Desigur, gândi George, dacă puteau mişca materia inertă, îşi puteau deplasa şi propriile trupuri. Atunci de ce îi luau navele Overlorzilor?
Nu avea nici o importanţă. Plecau, iar acela era drumul pe care şi-l aleseseră. Atunci bărbatul îşi dădu seama ce anume îi zgândărea memoria. Cândva, demult, văzuse un film vechi al unui astfel de exod. Se petrecea la începutul Primului Război Mondial… sau al celui de-al Doilea. Şiruri lungi de trenuri încărcate cu copii părăseau încet oraşele ameninţate, lăsând în urmă părinţi pe care mulţi dintre ei nu aveau să-i mai revadă. Puţini plângeau; unii erau zăpăciţi, strângându-şi nervoşi lucruşoarele, dar cei mai mulţi păreau nerăbdători să înceapă aventura.
Totuşi analogia era falsă. Istoria nu se repeta niciodată cu adevărat. Cei care plecau astăzi nu mai erau copii, indiferent ce ar fi fost. Iar despre o revedere nu mai putea fi vorba.
Nava aterizase lângă apă, afundându-se în nisipul moale. Simultan, uriaşele panouri curbe glisară în sus şi pasarelele se întinseră către plajă, aidoma unor limbi metalice. Siluetele risipite şi singuratice începură să se adune, mişcându-se cu precizia unui şir ordonat.
Singuratice? De ce se gândise la aşa ceva? se întrebă George. Singuratice nu aveau să mai fie niciodată. Numai indivizii pot fi singuri ― numai fiinţele omeneşti. Când barierele erau dărâmate, singurătatea dispărea odată cu personalitatea. Nenumăratele picături de ploaie aveau să se unească în ocean.
Simţi strângerea mâinii lui Jean, într-un spasm brusc de emoţie.
― Uite, şopti ea. Îl văd pe Jeff. La uşa a doua.
Distanţa era mare şi nu putea fi sigur. Pe ochi i se lăsase un fel de pâclă, împiedicându-l să vadă. Totuşi, neîndoios, era Jeff; acum îşi recunoştea fiul, care pusese deja un picior pe pasarelă.
Atunci, băiatul se întoarse şi privi înapoi. Chipul lui se zărea doar ca o pată albă; din depărtare era greu de spus dacă-i recunoscuse sau dacă-şi amintea ceva din tot ceea ce părăsea. George n-avea să ştie niciodată dacă Jeff se întorsese spre ei pur şi simplu din întâmplare, sau dacă ştiuse, în ultimele momente când era încă fiul lor, că-l priveau intrând într-o lume interzisă lor.
Uşile uriaşe începură să se închidă. În clipa aceea, Fey ridică botul şi schelălăi prelung şi răguşit. Îşi răsuci ochii minunaţi şi limpezi către George şi bărbatul înţelese că ea îşi pierduse stăpânul. Acum rămăsese fără rival.
Читать дальше