Arthur Clarke: Grădina din Rama

29 DECEMBRIE 2200

În urmă cu două nopți, la 10:44, ora Greenwich a Pământului, Simone Tiasso Wakefield a salutat Universul. A fost o experiență incredibilă. Crezusem că simțisem emoții puternice înainte, dar nimic din viața mea — nici moartea mamei, nici medalia de aur la Olimpiada de la Los Angeles, nici cele treizeci și șase de ore petrecute cu prințul Henry, și nici chiar nașterea lui Genevieve în spitalul din Tours, sub ochii atenți ai tatei — n-a fost atât de intens ca bucuria și ușurarea când am auzit, în sfârșit, primul țipăt al lui Simone.

Michael prezisese că pruncul avea să sosească în ziua de Crăciun. În felul lui drăguț, ne-a spus că Dumnezeu ne „va da un semn” făcând ca pruncul spațial să se ivească pe lume în presupusa zi de naștere a lui Iisus. Richard s-a uitat urât, cum face mereu când fervoarea religioasă a lui Michael o ia razna. Dar după ce, în Ajunul Crăciunului, am simțit primele contracții, până și Richard a fost pe punctul să devină credincios.

În noaptea de dinaintea Crăciunului, am dormit cu intermitențe. Chiar înainte de a mă trezi, am avut un vis profund, intens. Se făcea că mă plimbam pe lângă heleșteul de la Beauvois, jucându-mă cu rățoiul meu favorit Dunois și cu tovarășii lui sălbatici, când am auzit că mă striga un glas. Nu l-am putut recunoaște, dar am știut cu certitudine că era al unei femei. Ea mi-a spus că nașterea va fi foarte dificilă și că voi avea nevoie de toată de energia ca să-mi aduc pe lume al doilea copil.

De Crăciun, după ce am schimbat între noi darurile simple pe care le comandaserăm pe ascuns ramanilor, am început să-i instruiesc pe Michael și pe Richard pentru o gamă de posibile urgențe. Cred că Simone s-ar fi născut realmente de Crăciun, dacă nu mi-ar fi dat atât de bine seama că nici unul dintre cei doi bărbați nu era nici măcar pe departe pregătit să mă ajute în cazul unei probleme majore. Probabil că doar voința mea a întârziat nașterea copilului în acele ultime două zile.

Una dintre procedurile de situație neprevăzută pe care le-am discutat de Crăciun a fost practicarea unei tăieturi pentru ca pruncul să poată ieși. În urmă cu două luni, când fetița mea încă nenăscută mai avea libertate de mișcare în interiorul uterului, fusesem cât se poate de convinsă că era cu susul în jos. Crezusem însă că se întorsese în timpul ultimei săptămâni, înainte de a coborî în poziția de naștere. Avusesem doar parțial dreptate. Ea chiar reușise să coboare mai întâi cu capul în canalul de naștere; totuși, se găsea cu fața în sus, spre stomacul meu, și, după prima serie de contracții serioase, vârful căpșorului i s-a înțepenit în dreptul pelvisului meu.

Într-un spital de pe Pământ, probabil că medicul mi-ar fi făcut cezariană. Cu siguranță medicul ar fi fost alertat la stresul fătului și ar fi lucrat din timp cu toate instrumentele robot, străduindu-se să întoarcă invers capul lui Simone, înainte ca ea să se înțepenească într-o astfel de poziție inconfortabilă.

Spre sfârșit, durerea a fost sfâșietoare. Între contracțiile puternice care o împingeau în oasele mele nedispuse să cedeze, am încercat să răcnesc câteva ordine pentru Michael și Richard. Richard aproape că n-a fost de nici un folos. Nu făcea față durerii mele (sau „harababurii”, cum a numit mai târziu situația), cu atât mai puțin să fie de ajutor la epiziotomie sau la folosirea înlocuitorului de forceps pe care îl obținusem de la ramani. Michael, binecuvântat fie, cu transpirația curgându-i de pe frunte în ciuda temperaturii răcoroase din cameră, s-a zbătut vitejește să-mi urmeze instrucțiunile uneori incoerente. A folosit scalpelul din trusa mea ca să mă deschidă mai mult și apoi, după doar o clipă de ezitare datorată abundenței de sânge, a găsit cu forcepsul capul lui Simone. A reușit cumva, la a treia încercare, atât s-o împingă înapoi în canalul de naștere, cât și s-o întoarcă, astfel încât să se poată naște.

Ambii bărbați au țipat când i-au văzut creștetul. Eu m-am concentrat în continuare asupra ritmului respirației, temându-mă că s-ar fi putut să nu-mi păstrez cunoștința. În ciuda durerii intense, am urlat și eu când ultima mea contracție puternică a catapultat-o pe Simone în mâinile lui Michael. Sarcina de a tăia cordonul ombilical i-a revenit lui Richard, ca tată. Când a terminat, Michael a ridicat-o pe Simone, ca s-o văd.

— E fată, a spus el, cu lacrimi în ochi.

A pus-o încetișor pe abdomenul meu, iar eu m-am ridicat ușor s-o privesc. Prima impresie a fost că semăna perfect cu mama.

M-am străduit să rămân trează până a fost înlăturată placenta și am terminat de prins în copci, cu ajutorul lui Michael, tăieturile pe care mi le făcuse cu scalpelul. Apoi mi-am pierdut cunoștința. Nu-mi amintesc prea multe detalii din următoarele douăzeci și patru de ore. Eram atât de obosită de pe urma travaliului și a nașterii (contracțiile se îndesiseră la cinci minute cu unsprezece ore înainte de momentul nașterii), încât adormeam la fiecare prilej. Proaspăta mea fiică a supt imediat, fără nici un îndemn, și Michael susținea că a supt chiar o dată sau de două ori, când eram doar parțial trează. Acum laptele îmi inundă sânii imediat ce Simone începe să sugă. Pare foarte mulțumită când termină. Sunt încântată că laptele meu e potrivit pentru ea — îmi făcusem griji că s-ar fi putut să am aceeași problemă ca în cazul lui Genevieve.

De fiecare dată când mă trezesc, unul dintre bărbați e lângă mine. Zâmbetele lui Richard par mereu puțin forțate, totuși sunt apreciate. Michael se grăbește să mi-o pună pe Simone în brațe sau la piept, de cum mă trezesc. O ține degajat, chiar și când plânge, și murmură întruna: „E frumoasă”.

În clipa de față, Simone doarme lângă mine, înfășurată în cvasi-plăpumioara confecționată de ramani (este extrem de dificil să le explicăm țesăturile, mai ales cuvintele care exprimă calități, ca „moale”, în oricare dintre termenii cantitativi pe care îi pot înțelege). Chiar că seamănă cu mama.

Are pielea foarte închisă la culoare, poate chiar mai închisă decât a mea, iar părul des este negru ca tăciunele. Ochii sunt cafeniu intens. Cu capul încă țuguiat și diform din cauza nașterii dificile, nu-i ușor s-o numești frumoasă. Dar firește că Michael are dreptate. E superbă. Ochii mei sunt în stare să vadă frumusețea din spatele făpturii fragile, roșiatice care respiră cu o rapiditate frenetică. Bine ai venit pe lume, Simone Wakefield!

6 IANUARIE 2201

De două zile sunt deprimată. Şi obosită, oh, atât de obosită! Cu toate că sunt perfect conștientă că traversez un tipic sindrom post-partum, nu sunt în stare să mă eliberez de senzația de deprimare.

Azi dimineață a fost cel mai rău. M-am trezit înaintea lui Richard și am rămas liniștită pe partea mea de saltea. M-am uitat la Simone, care dormea senină în leagănul raman de lângă perete. În ciuda sentimentelor mele de dragoste față de ea, n-am găsit nici un gând pozitiv cu privire la viitorul ei. Aura de exaltare care îi înconjurase nașterea și durase șaptezeci și două de ore dispăruse complet. Un șuvoi nesfârșit de constatări fără speranță și întrebări fără răspuns îmi curgea prin minte. Ce fel de viață vei avea, mica mea Simone? Cum am putea noi, părinții tăi, să-ți asigurăm fericirea?