Arthur Clarke: Grădina din Rama

De atunci și până la nașterea lui Simone, Richard și Michael au lucrat fără încetare. Folosind informațiile chimice suplimentare conținute în baza de date, ne-a fost mai ușor să obținem de la ramani ceea ce ne trebuia. Eu chiar am experimentat stropirea mâncării cu esteri inofensivi și alte substanțe organice simple, fapt care a condus la o oarecare îmbunătățire a gustului ei. Michael și-a terminat camera de pe coridor, a fost construit leagănul lui Simone, iar băile noastre au suferit îmbunătățiri incomensurabile. Ținând cont de toate constrângerile, condițiile de trai sunt acum pe deplin acceptabile. Poate că în curând… Stați așa! Aud un plâns slab lângă mine. E timpul să-mi hrănesc fiica.

Cu treizeci de minute înainte ca aniversarea mea să devină trecut, vreau să mă întorc la imaginile vii ale precedentelor aniversări, care mi-au catalizat azi-dimineață starea de deprimare. Pentru mine, ziua de naștere a fost întotdeauna cel mai important eveniment al anului. Perioada dintre Crăciun și Anul Nou este de asemenea deosebită, însă într-un fel diferit, pentru că este împărtășită de toată lumea. Ziua de naștere se concentrează mai precis asupra individului. Eu mi-am folosit întotdeauna aceste zile ca să reflectez și să meditez asupra direcției vieții mele.

Dacă aș fi încercat, probabil că mi-aș fi putut aminti câte ceva despre fiecare zi pe care o trăisem încă de la vârsta de cinci ani. Firește, unele amintiri sunt mai pregnante decât altele. Azi dimineață, multe dintre imaginile trecutelor mele aniversări evocau puternice sentimente de nostalgie și dor de casă. În starea mea de deprimare, îmi blestemam neputința de a-i asigura Simone ordine și siguranță în viață. Dar chiar și în mizeria depresiei alimentată de imensa incertitudine care ne înconjoară existența în Rama, nu mai doream cu adevărat ca Simone să nu fi fost aici, să nu cunoască viața alături de mine. Nu, noi suntem voiajoare legate prin cea mai profundă legătură, aceea dintre părinte și copil, împărtășind miracolul cunoașterii pe care îl numim viață.

Am împărtășit și înainte o legătură similară, nu doar cu mama și cu tata, ci și cu prima mea fiică, Genevieve. Hm! Uimitor că toate imaginile mamei încă mi se detașează cu atâta claritate în minte. Deși a murit acum douăzeci și șapte de ani, când aveam doar zece ani, mi-a lăsat un noian de amintiri minunate. Ultima mea aniversare alături de ea a fost absolut extraordinară. Ne-am dus toți trei cu trenul la Paris. Tata era îmbrăcat cu noul costum italian și arăta extrem de chipeș. Mama alesese să poarte una dintre rochiile naționale multicolore și luminoase. Cu părul tapat în straturi, semăna cu prințesa Senoufo pe care o întruchipase înainte de a se mărita cu tata.

Am cinat la un restaurant elegant situat chiar pe Champs-Elys6es, apoi am mers la teatru unde am urmărit o trupă de negri executând dansuri indigene din vestul Africii. După spectacol, ni s-a permis să mergem în culise, unde mama m-a prezentat unei dansatoare, o femeie înaltă,

frumoasă, cu pielea de un negru extraordinar. Era una dintre verișoarele îndepărtate ale mamei din Coasta de Fildeș.

Am ascultat discuția lor, purtată în limba tribului Senoufo, amintindu-mi frânturi și pasaje din ceea ce învățasem în cei trei ani dinaintea ceremoniei Poro, și m-am minunat din nou de felul în care fața mamei devenea întotdeauna mai expresivă atunci când era cu neamurile ei. Dar oricât mă fascina, aveam numai zece ani și aș fi preferat să-mi aniversez ziua printr-o petrecere normală cu toate prietenele de la școală. În timp ce ne întorceam cu trenul la casa noastră din suburbia Chilly-Mazarin, mama și-a dat seama că eram dezamăgită.

— Nu fi tristă, Nicole, mi-a spus ea, la anul vei da o petrecere. Tatăl tău și cu mine am vrut să profităm de această ocazie, ca să-ți reamintim de cealaltă jumătate a moștenirii tale ereditare. Ești cetățean francez și ai trăit toată viața în Franța, dar o parte din tine este pur Senoufo, cu rădăcini adânci în datinile triburilor din Africa de Vest.

Azi, mai devreme, în timp ce revedeam în minte Ies danses ivoiriennes executate de verișoara mamei și de partenerii ei, m-am imaginat preț de câteva secunde pășind într-un teatru frumos alături de fiica mea de zece ani, Simone… dar apoi fantezia a dispărut. Dincolo de orbita lui Jupiter nu există teatre. De fapt, probabil că însuși conceptul de teatru nu va avea vreodată un înțeles real pentru fiica mea. Totul e atât de năucitor!

O parte din lacrimile de azi-dimineață s-au datorat faptului că Simone nu-și va cunoaște niciodată bunicii, și invers. Ei vor fi personaje mitologice în urzeala vieții ei și-i va ști doar din fotografii și casete video. Niciodată nu va avea bucuria de a auzi glasul uimitor al mamei mele. Şi niciodată nu va vedea iubirea tandră și blajină din ochii tatălui meu.

După moartea mamei, tata a avut grijă să-mi facă fiecare aniversare cu totul aparte. Când am împlinit doisprezece ani, imediat după ce ne mutaserăm în vila de la Beauvois, eu și tata ne-am plimbat împreună pe ninsoare prin grădinile îngrijit tunse de la Château de Villandry. În ziua aceea, mi-a promis că întotdeauna va fi alături de mine când voi avea nevoie de el. L-am strâns și mai tare de mână cât ne-am plimbat pe lângă gardurile vii. Am și plâns, recunoscând în fața lui (și a mea) cât de frică îmi era că și el avea să mă părăsească. M-a strâns la piept și m-a sărutat pe frunte. Niciodată nu și-a încălcat promisiunea.

Doar anul trecut, în ceea ce acum pare să fi fost o altă viață, aniversarea mea a început într-un tren cu schiori, chiar la granița franceză. La miezul nopții eram încă trează, retrăindu-mi întâlnirea de la prânz cu Henry, în cabana de pe versantul Weissfluhjoch. Nu-i spusesem, când mă întrebase indirect, că el era tatăl lui Genevieve. N-am vrut să-i dau satisfacția aceea.

Dar, țin minte că mă gândisem în tren, era cinstit din partea mea să-i ascund fiicei mele faptul că tatăl ei era regele Angliei? Oare respectul față de mine însămi și mândria mea sunt atât de importante încât să am o justificare că o împiedic să știe că e prințesă? Frământam în minte aceste gânduri uitându-mă în gol în noapte când, ca prin telepatie, Genevieve a apărut în cușeta mea.

— La mulți ani, mamă, mi-a urat zâmbind larg și m-a îmbrățișat.

Atunci a fost cât pe ce să-i spun despre tatăl ei. Dacă aș fi știut ce avea să se întâmple cu expediția Newton, sunt convinsă că i-aș fi spus. Mi-e dor de tine, Genevieve. Aș vrea să fi avut voie să-mi iau la revedere de la tine așa cum trebuie.

Amintirile sunt lucruri foarte ciudate. Azi dimineață, în depresia mea, potopul de imagini din aniversările precedente mi-a întețit sentimentele de pierdere și izolare. Acum, când starea de spirit mi s-a mai îmbunătățit, savurez aceleași amintiri. În clipa de față, nu mai sunt atât de cumplit de tristă că Simone nu va avea posibilitatea să trăiască ceea ce am cunoscut eu. Aniversările ei vor fi cu totul diferite de ale mele și unice pentru viața ei. Mie îmi revin privilegiul și datoria să le fac cât mai frumoase și de neuitat.

26 MAI 2201

Acum cinci ore, în interiorul lui Rama a început o serie de evenimente ieșite din comun. La momentul respectiv, mâncam cu toții friptură de vită, cartofi și salată (în efortul de a ne convinge că ceea ce mâncăm este delicios, avem denumiri pentru fiecare dintre combinațiile chimice pe care le obținem de la ramani — denumirile derivă, în general, din tipul substanțelor nutritive asigurate, astfel că „friptura de vită” este bogată în proteine, „cartofii” sunt la origine carbohidrați etc), când am auzit un șuierat clar și îndepărtat. Ne-am oprit din mâncat și bărbații s-au repezit să ajungă la suprafață. Cum șuieratul persista, am înșfăcat-o pe Simone, am înfășurat-o în mai multe pături, mi-am înhățat hainele groase și am plecat după Michael și Richard, sus, în frig.