Arthur Clarke: Rendezvous cu Rama

Traducator: Mihai Dan Pavelescu

Editura: Multistar

An aparitie: 1991

Mai devreme sau mai tîrziu trebuia să se întîmple. În ziua de 30 iunie 1908, Moscova trecu pe lîngă distrugere la numai trei ore şi patru mii de kilometri ― intervale infinitezimale pentru mărimea universului. La 12 februarie 1947, un alt oraş rus scăpă ca prin urechile acului, atunci cînd cel de al doilea meteorit gigant al secolului douăzeci explodă la mai puţin de patru sute de kilometri de Vladivostok, degajînd o energie comparabilă cu cea a recent inventatei bombe atomice…

Pe vremea aceea, oamenii nu deţineau nici un fel de apărare împotriva ultimelor proiectile ale bombardamentului cosmic ce brăzdase cîndva faţa Lumii. Meteoriţii din 1908 şi 1947 căzuseră în zone pustii, nelocuite; însă la sfîrşitul secolului douăzeci şi unu, pe Pămînt nu mai rămăsese nici o regiune pe care să se mai poată practica în linişte tirul ceresc. Specia umană se extinsese de la un pol la celălalt. Aşa încît, inevitabil…

La ora 9:46 G. M. T., în dimineaţa de 11 septembrie a superbei toamne a anului 2077, majoritatea locuitorilor Europei au zărit un meteor orbitor apărînd pe cerul răsăritean. După cîteva secunde, deveni mai strălucitor decît soarele şi pe măsură ce traversa bolta, la început într-o linişte absolută, lăsa în urma lui o dîră groasă de praf şi fum.

Începu să se dezintegreze undeva deasupra Austriei, producînd o serie de bubuituri atît de puternice încît peste un milion de oameni şi-au pierdut definitiv auzul. Aceştia au fost cei norocoşi.

Deplasîndu-se cu o viteză de cincizeci de kilometri pe secundă, o mie de tone de piatră şi metal s-au izbit de cîmpia din nordul Italiei, distrugînd în cîteva clipe incendiare o trudă de veacuri. Oraşele Padova şi Verona au fost şterse de pe faţa Pămîntului, iar ultimele minuni ale Veneţiei s-au scufundat de-a pururi în mare, cînd apele Adriaticii s-au năpustit mugind peste diguri pe urma trăznetului sosit din spaţiu.

Au murit şase sute de mii de oameni, iar pagubele totale au depăşit un trilion de dolari. Pentru artă însă, pentru istorie şi ştiinţă, pentru umanitate ― pierderile au fost incalculabile. Parcă într-o singură dimineaţă se luptase şi se pierduse un război şi puţini oameni au încercat o satisfacţie deosebită în faptul că, pe măsură ce praful catastrofei se depunea încetişor, timp de luni de zile întregul Pămînt a fost martorul celor mai superbe răsărituri şi apusuri văzute vreodată de pe vremea lui Krakatoa.

După şocul iniţial, omenirea a reacţionat cu o hotărîre şi o unitate nebănuite în nici una din epocile anterioare. Înţelesese că un asemenea dezastru putea să nu se mai repete timp de o mie de ani… dar la fel de bine putea să aibă loc şi a doua zi. Iar data următoare consecinţele urmau să fie cumplite.

Foarte bine; nu avea să mai existe o dată următoare.

Cu o sută de ani înainte, o lume mult mai săracă, cu resurse mult mai reduse, îşi risipise avuţiile încercînd să distrugă armele lansate sinucigaş de omenire împotriva ei însăşi. Efortul nu fusese niciodată încununat de succes, dar cele învăţate atunci nu fuseseră uitate. Acum puteau fi folosite într-un scop mult mai nobil, şi la o scară infinit mai mare. Nici un meteorit atît de masiv încît să poată produce o catastrofă n-avea să mai fie lăsat să depăşească sistemele de apărare ale Terrei.

Astfel a început Proiectul PAZA SPAŢIALA. După cincizeci de ani ― şi într-un mod pe care nici unul din creatorii săi nu l-ar fi putut anticipa ― el îşi justifică existenţa.

În anul 2130, radarele instalate pe Marte descopereau zilnic aproximativ o duzină de noi asteroizi. Calculatoarele PAZEI SPAŢIALE le determinau în mod automat orbitele şi stocau informaţiile în memoriile lor uriaşe pentru ca, la fiecare cîteva luni, orice astronom interesat să aibă acces la datele acumulate. Deja, acestea erau destul de impresionante.

De la descoperirea lui Ceres, cea mai mare din lumile minuscule ale asteroizilor, survenită în chiar prima zi a secolului nouăsprezece, se scurseseră peste o sută şi douăzeci de ani pentru înregistrarea primilor o mie de asteroizi. Cîteva sute fuseseră descoperiţi, pierduţi şi redescoperiţi, constituind un asemenea furnicar încît un astronom exasperat îi denumise ”paraziţii cerurilor”. Ar fi rămas însă uluit aflînd că PAZA SPAŢIALĂ ţinea în prezent evidenţa unei jumătăţi de milion.

Numai cei cinci giganţi, Ceres, Pallas, Junona, Eunomia şi Vesta, depăşeau în diametru două sute de kilometri; imensa majoritate erau doar nişte bolovani mai mari care şi-ar fi găsit locul într-un părculeţ. Aproape toţi se deplasau pe orbite aflate dincolo de Marte; PAZA SPAŢIALA se interesa numai de puţinii ce se apropiau de Soare atît cît să prezinte un pericol potenţial pentru Pămînt. Iar în toată istoria viitoare a Sistemului Solar, nici măcar unul dintr-o mie de asteroizi nu urma să treacă la mai puţin de un milion de kilometri de Pămînt.

Obiectul catalogat iniţial 31/439, după anul şi ordinea descoperirii sale, a fost detectat încă pe cînd se afla în afara orbitei lui Jupiter. Poziţia lui nu reprezenta un lucru neobişnuit; mulţi asteroizi treceau dincolo de Saturn, înainte de a reveni către stăpînul lor îndepărtat, Soarele. Iar Thule II, cel mai depărtat, ajungea atît de aproape de Uranus, încît putea fi confundat cu un satelit rătăcit al planetei.

Cu toate acestea, un contact radar la o asemenea distanţă era fără precedent; în mod limpede, 31/439 avea o mărime ieşită din comun. Analizînd intensitatea ecoului, calculatoarele i-au apreciat diametrul la minimum patruzeci de kilometri; un astfel de gigant nu mai fusese descoperit de o sută de ani. Părea însă incredibil că fusese ignorat atîta vreme…

I s-a recalculat orbita şi misterul a fost, soluţionat… pentru a fi înlocuit cu altul şi mai mare. 31/439 nu parcurgea o orbită asteroidală normală, de-a lungul unei elipse, care să se micşoreze, cu precizie de ceasornic, la fiecare cîţiva ani. Obiectul era un singuratic rătăcitor printre stele, făcînd prima şi ultima lui vizită în Sistemul Solar. Se mişca atît de rapid încît cîmpul gravitaţional al soarelui nu avea să-l poată captura niciodată. Urma să treacă mai departe, dincolo de orbitele lui Jupiter, Marte, Pămînt, Venus şi Mercur, sporindu-şi treptat viteza, pînă la a ocoli soarele, îndreptîndu-se apoi din nou către necunoscut.

În momentul acela calculatoarele au început sa transmită semnalul: „Atenţie! Am descoperit ceva interesant!” Pentru prima oară 31/439 intră în atenţia oamenilor. La cartierul general al PAZEI SPAŢIALE a avut loc un scurt moment de agitaţie, şi vagabondul interstelar a fost onorat cu un nume, în locul unui simplu număr. Astronomii epuizaseră de multă vreme mitologia greacă şi pe cea romană; acum se foloseau de panteonul hindus. În felul acesta, 31/439 a fost botezat Rama.

Cîteva zile agenţiile de ştiri au făcut mare zarvă în jurul musafirului, dar din păcate erau handicapate de sărăcia informaţiilor. Despre Rama se cunoşteau doar două lucruri: orbita neobişnuită şi mărimea aproximativă. Pînă şi această mărime era o apreciere estimativă, bazată pe intensitatea ecoului radar. Prin telescop, Rama continua să apară ca o stea slabă, de magnitudinea cincisprezece ― mult prea mică pentru a prezenta un disc vizibil. Dar pe măsură ce se apropia, de inima Sistemului Solar, urma să crească şi să devină tot mai strălucitor, de la o lună la alta. Înainte de a dispare pentru totdeauna, observatoarele orbitale aveau să poată strînge informaţii preţioase legate de forma şi dimensiunile sale. Era timp suficient şi poate că, în următorii ani, vreo navă spaţială în misiune de rutină avea să se apropie îndeajuns ca să obţină imagini de calitate. O joncţiune părea prea puţin probabilă; costul energiei ar fi fost mult prea mare pentru a permite contactul fizic cu un obiect ce traversa orbitele planetelor cu peste o sută de mii de kilometri pe oră.