Arthur Clarke - Rendezvous cu Rama

― În legătură cu acest Norton…, începu Sir Robert MacKay, ambasadorul Pămîntului. Deţine o responsabilitate unică. Ce fel de om e?

― La această întrebare pot răspunde eu, făcu profesorul Davidson, mişcîndu-şi degetele cu repeziciune pe tastele memoratorului.

Se încruntă înaintea mulţimii de date afişate şi încercă să le rezume:

― William Tsien Norton, născut în 2077 la Brisbane, Oceania, cu studiile efectuate în Sydney, Bombay şi Houston. Cinci ani la Astrograd, în probleme de propulsie. Şi-a încheiat studiile în 2102. A urcat treptele obişnuinţe ale ierarhiei: locotenent în a treia expediţie pe Persefona, s-a distins în decursul celei de-a cincisprezecea tentative de stabilire a unei baze pe Venus… mm… mm… carieră exemplară… cetăţenie dublă: Pămînt şi Marte… nevastă şi un copil în Brisbane, nevastă şi doi copii în Port Lowell, cu opţiune pentru încă ―

― O nevastă? întrebă Taylor inocent.

― Bineînţeles că nu. Al treilea copil, se răsti profesorul înainte de-a zări rînjetele celorlalţi.

Cîteva chicote făcură ocolul mesei, deşi Pămîntenii supraaglomeraţi păreau mai mult invidioşi decît amuzaţi. După un secol de eforturi susţinute, Pămîntul nu reuşise încă să-şi coboare populaţia sub un miliard, cifră îndelung visată.

―… numit comandant al Navei de Control şi Cercetare Solară Endeavour. Prima călătorie efectuată pe sateliţii retrograzi ai lui Jupiter… hm, o misiune destul de păcătoasă… cînd a primit ordinul, pentru că se găsea în centura de asteroizi… a reuşit să ajungă la timp…

Profesorul stinse afişajul şi-şi privi colegii.

― Cred că sîntem extrem de norocoşi că Norton a fost singurul disponibil într-un interval atît de scurt. Am fi putut nimeri peste clasicul căpitan de duzină.

Vorbea scîrbit de parcă s-ar fi referit la clasicul ticălos spaţial, cu un picior de lemn, ţinînd într-o mînă un pistol iar în cealaltă o spadă.

― Datele confirmă doar că-i competent, obiectă ambasadorul lui Mercur (populaţie: 112 500, însă în creştere). Cum va reacţiona în faţa unei situaţii complet noi, cum e cea de faţă?

Pe Pămînt, Sir Lewis Sands îşi drese glasul. După o secundă şi jumătate, repetă acelaşi lucru pe Lună.

― Nu tocmai „complet nouă”, chiar dacă de atunci s-au scurs trei secole, reaminti el mercurianului… Dacă Rama este mort, sau pustiu ― şi pînă acum toate dovezile sugerează aceasta ― Norton se găseşte în postura unui arheolog descoperind ruinele unei culturi dispărute. Se înclină politicos spre Dr. Price, care încuviinţă. Exemplele imediate sînt Schliemann cu Troia, sau Mouhot la Angkar Vat. Pericolul e minim deşi, fireşte, posibilitatea unui accident nu trebuie complet exclusă.

― Dar ce e cu capcanele şi mecanismele minate despre care vorbesc indivizii din Pandora? întrebă dr. Price.

― Pandora? repetă ambasadorul mercurian.

― Un grup de dezaxaţi, explică Sir Robert cu maximul de stînjeneală manifestat de un diplomat, convinşi că Rama constituie un grav pericol. O cutie ce nu trebuie deschisă, ştiţi…

Se îndoia că mercurianul ştia despre ce e vorba; studiul clasicilor nu era încurajat pe Mercur.

― Pandora, paranoia, pufni Conrad Taylor. Ah, asemenea lucruri pot exista, însă de ce s-ar folosi o specie inteligentă: de capcane copilăreşti?

― Bun, chiar ignorînd astfel de neplăceri, reluă Sir Robert, rămîne totuşi ipoteza mult mai plauzibilă a unui Rama activ, deşi nelocuit. Ceea ce echivalează cu întîlnirea dintre două culturi de niveluri tehnologice extrem de diferite. Pizzaro şi incaşii, Peary şi japonezii, Europa şi Africa… Aproape invariabil consecinţele au fost dezastruoase ― pentru una sau ambele părţi. Eu nu fac nici un fel de recomandări. Pur şi simplu, arăt care sînt precedentele.

― Vă mulţumim, Sir Robert, spuse Dr. Bose. Gîndi că prezenţa a doi „Sir” într-un comitet atît de mic putea fi niţel cam neplăcută; în ultima vreme, titlul de cavaler constituia o onoare de care puţini englezi scăpau. Sînt convins că ne-am gîndit cu toţii la aceste posibilităţi alarmante. Dacă fiinţele din interiorul lui Rama sînt… ăă… răuvoitoare, lucrurile nu vor sta oare la fel orice-am face noi?

― Ne-ar putea ignora dacă-i lăsăm în pace.

― Cum… după ce au străbătut miliarde de kilometri, vreme de mii de ani?

Argumentul reprezenta punctul de plecare al discuţiei şi se auto-susţinea. Dr. Bose se lasă pe spate în fotoliu, vorbi foarte puţin şi aşteptă să se ajungă la un acord.

Se întîmplă după cum era de prevăzut. Cu toţii acceptară ideea că nu se concepea ca, odată deschisă prima uşă, comandantul Norton să nu o deschidă şi pe următoarea.

Dacă soţiile sale aveau să-şi arate vreodată una alteia videogramele primite de la el, gîndea comandantul Norton mai degrabă amuzat decît îngrijorat, atunci ar fi avut multe de explicat. În prezent compunea cîte una singură şi lungă, o dubla, adăugînd numai cîteva mesaje personale şi săruturile de rigoare, înainte de-a expedia copiile aproape identice spre Pămînt şi Marte.

Desigur, posibilitatea ca nevestele sale să facă aşa ceva era extrem de mică; ar fi fost prea costisitor, chiar cu înlesnirile de care beneficiau familiile astronauţilor. Iar rost n-ar fi avut, familiile i se înţelegeau excelent, schimbînd între ele obişnuitele felicitări de sărbători şi aniversări. Privind în mare, poate că totuşi era mai bine că fetele nu se întîlniseră niciodată. Myrna se născuse pe Marte şi nu suporta forţa gravitaţională terestră. Cît despre Caroline, ea detesta pînă şi cele douăzeci şi cinci de minute ale celei mai lungi călătorii posibile pe Pămînt.

„Iartă-mă că am întîrziat o zi”, începu după obişnuitele formule preliminare, „dar, crede-mă, în ultimele treizeci de ore n-am pus piciorul în navă…

Nu te alarma, totul se găseşte sub control şi se desfăşoară perfect. Am pierdut vreo două zile, în schimb am parcurs aproape întregul sistem de ecluze. Am fi rezolvat totul în două ceasuri dacă am fi ştiut ceea ce ştim acum. N-am riscat însă. Am trimis înainte camere de luat vederi telecomandate, am verificat toate uşile de zece ori să nu se închidă înapoia noastră, imediat ce am fi trecut prin ele…

Fiecare ecluză este un simplu cilindru rotitor, prevăzut într-o parte cu o uşă. Pe aici intri în cilindru, îl roteşti cu o sută optzeci de grade, şi uşa se potriveşte cu o alta, prin care poţi să păşeşti mai departe. Sau să pluteşti, în cazul de faţă.

Ramanii şi-au luat absolut toate precauţiile. Există trei asemenea cilindri-ecluză, unul după altul, chiar sub blindajul exterior, sub montantul în care se află intrarea. Nu-mi imaginez cum s-ar putea defecta măcar unul, iar dacă totuşi primul ar exploda, ar urma dublura, apoi al treilea…

Iar ăsta-i numai începutul. Ultima ecluză se deschide într-un coridor drept, lung de aproape jumătate de kilometru. Arată curat şi îngrijit, ca dealtfel tot ce am văzut pe aici; la fiecare cîţiva metri există un fel de nişe, ce pesemne au adăpostit cîndva dispozitive de iluminat. Acum totul este în întuneric şi, nu-mi este ruşine să ţi-o spun, înfricoşător. Mai există, de asemenea, două canale paralele, late cam de un centimetru, săpate în pereţi pe întreaga lungime a tunelului. Bănuim că înăuntrul lor glisa un soi de cărucior transportînd echipament ― sau fiinţe ― înainte şi înapoi. Am rezolva multe necazuri dacă am reuşi să-l repunem în funcţiune…

Spuneam că tunelul are o lungime de o jumătate de kilometru. Ei bine, din testele seismice am aflat că grosimea blindajului exterior al lui Rama are aceeaşi valoare. Deci era clar că îl străbătusem. N-am fost astfel deloc surprinşi cînd la capătul tunelului am dat peste o altă ecluză cilindrică.