Arthur Clarke - Rendezvous cu Rama

― Baza Rama. Endeavour a asolizat.

Cu o lună înainte n-ar fi crezut într-o astfel de posibilitate. Cînd sosise ordinul, nava se găsea într-o misiune de rutină, verificînd şi instalînd sisteme de avertizare contra asteroizilor. Din întregul Sistem Solar, Endeavour era singura navă capabilă să-l intercepteze pe intrus înainte ca acesta să ocolească soarele, plecînd apoi iarăşi către stele. Fusese necesară totuşi jefuirea altor trei nave ale Controlului Solar, care în prezent pluteau neajutorate, pînă în clipa cînd urmau să fie realimentate de vasele-cisterne. Norton se temea că multă vreme avea să treacă pînă ce comandanţii de pe Calypso, Beagle şi Challenger vor mai vorbi cu el.

Chiar şi cu acest supliment de combustibil, urmărirea fusese lungă şi dificilă; cînd a fost ajuns de Endeavour, Rama se găsea în interiorul orbitei lui Venus. Nici o altă navă n-ar fi reuşit performanţa aceea; ocazia era unică şi în săptămînile următoare nu trebuia irosită nici o clipă. O mie de cercetători de pe Pămînt şi-ar fi vîndut şi sufletul pentru o asemenea şansă, dar nu le rămînea altceva de făcut decît să privească televizoarele şi să-şi muşte buzele, socotind că ei s-ar fi descurcat mult mai bine. Probabil că aveau dreptate, însă altă soluţie nu se găsise. Legile inexorabile ale mecanicii celeste decretaseră pe Endeavour ca prima şi ultima dintre navele Omului care să-l contacteze vreodată pe Rama.

Indicaţiile recepţionate permanent de pe Pămînt nu diminuau cîtuşi de puţin responsabilităţile lui Norton. Nimeni nu-l putea ajuta în cazul unor hotărîri fulgerătoare; timpul necesar recepţionării Centrului de Control al Misiunii era de zece minute şi sporea continuu. Adeseori îi invidia pe navigatorii trecutului, cei de dinaintea comunicaţiilor electronice, care puteau interpreta ordinele sigilate fără să fie permanent controlaţi de centrul de comandă. În schimb nimeni nu ştia, niciodată, atunci cînd ei greşeau.

Era totuşi mulţumit că unele decizii cădeau în sarcina Pămîntului. Acum, cînd orbita navei se suprapunea cu cea a lui Rama, ambele se îndreptau spre Soare ca un singur corp; după patruzeci de zile aveau să ajungă la periheliu, trecînd la douăzeci de milioane de kilometri de astru. Extrem de aproape ca să se simtă bine; cu mult înainte, Endeavour trebuia să-şi utilizeze combustibilul rămas şi să aleagă o orbită mai sigură. Pînă la despărţirea definitivă de Rama, aveau la dispoziţie aproximativ trei săptămîni ele explorare. Apoi Pămîntul urma să preia cercetările.

Practic, Endeavour urma să fie lipsit de orice ajutor, gonind pe o orbită ce putea face din ea cea dintîi navă care să atingă o altă stea ― peste aproximativ cincizeci de mii de ani… Nu era cazul să-şi facă griji, îi liniştise Controlul Misiunii, într-un fel sau altul, indiferent de cheltuieli, nava avea să fie realimentată ― chiar dacă s-ar cere să se trimită după ea nave-cisternă, abandonate după aceea în spaţiu, stoarse de ultima picătură de combustibil. Rama reprezenta un obiectiv ce merita orice risc, cu excepţia unei misiuni sinucigaşe.

Şi desigur, s-ar fi luat în consideraţie şi aşa ceva. În privinţa aceasta, comandantul Norton nu-şi făcea iluzii. Pentru prima dată într-o sută de ani, în problemele oamenilor intervenise un element complet nou. Nesiguranţa nu putea fi acceptată nici de savanţi, nici de politicieni. Dacă moartea ar fi fost preţul necesar rezolvării problemei, atunci Endeavour şi echipajul ei ar fi fost oricînd disponibili.

Rama rămînea tăcut precum o criptă ― ceea ce poate că şi era. Nici un semnal radio pe nici o frecvenţă, nici o vibraţie detectabilă de seismografe, cu excepţia uşoarelor trepidaţii cauzate, fără îndoială, de creşterea cantităţii de căldură primite de la soare, nici un fel de curenţi electrici, nici cea mai slabă radioactivitate. Era aproape incredibil, ai fi spus că şi un asteroid e mai plin de viaţă.

De fapt, ce speram? se întrebă Norton. O delegaţie care să ne întîmpine? Nu ştia dacă să fie dezamăgit sau uşurat. Oricum, iniţiativa nu-i aparţinea.

Ordinele spuneau să se aştepte douăzeci şi patru de ore, apoi să se înceapă explorarea. Nimeni nu dormi prea mult în acea primă zi; pînă şi membrii echipajului care nu erau de cart îşi petrecură vremea supraveghind nemişcatele instrumente de măsură, ori pur şi simplu privind prin hublourile de observare peisajul de o geometrie monotonă. Oare acest corp este viu? se întrebau mereu în sinea lor. Este mort? Sau numai adormit?

În prima EVA, Norton îşi luă un singur însoţitor: locotenentul Karl Mercer, ofiţerul dur şi inteligent răspunzător de sistemele vitale. Nu intenţiona să iasă din raza vizuală a navei, iar dacă se iveau surprize neplăcute părea greu de crezut că un grup numeros conferea mai multă siguranţă. Totuşi, ca măsură de precauţie, în ecluza navei postă alţi doi membri ai echipajului îmbrăcaţi în costume spaţiale.

Cele cîteva grame de greutate apărute prin interferenţa cîmpurilor gravitaţional şi centrifugal ale lui Rama nici nu-i ajutau, dar nici nu-i deranjau; erau nevoiţi să se bizuie numai pe jeturile individuale. De îndată ce avea să fie posibil, gîndi Norton, trebuiau să întindă un păiejeniş de corzi între navă şi cei trei montanţi, să se deplaseze fără consum de combustibil.

Montantul cel mai apropiat se găsea la numai zece metri de ecluză şi cea dintîi grijă a lui Norton fu să verifice dacă nava nu suferise vreo avarie în timpul coborîrii. Endeavour apăsa peretele curb cu o forţă de cîteva tone, dar presiunea era uniform distribuită. Liniştindu-se, începu să dea ocol structurii circulare, străduindu-se să-i ghicească rostul.

Parcursese numai cîţiva metri cînd nimeri peste o tăietură în netezimea peretelui aparent metalic. La început, bănui că era un ornament, deoarece nu părea să îndeplinească un rol anume. În metal erau săpate şase şănţuleţe sau caneluri adînci, în care se aflau şase tije intersectate, precum spiţele unei roţi fără obadă, avînd în centru un butuc mic. Dar aşa cum era introdusă în perete, nu se putea roti nici într-o direcţie şi nici în cealaltă.

Apoi, extrem de surescitat, observă că la capetele spiţelor existau o serie de adîncituri unde puteau intra perfect nişte degete (gheare? tentacule?). Dacă şedeai astfel, lipit de perete, şi trăgeai de spiţă uite aşa…

Uşor, parcă unsă, roata alunecă din perete. Spre completa sa uluială (se aşteptase ca orice element mobil să fi fost de multă vreme sudat prin acţiunea vidului), Norton se pomeni ţinînd în mîini o roată. Precum căpitanul unui străvechi velier, stînd la cîrma corăbiei sale.

Era mulţumit că Mercer nu-i putea zări expresia chipului prin casca polarizată.

Fu surprins, dar în acelaşi timp furios pe sine însuşi; poate că deja făcuse o greşeală. Oare înăuntrul lui Rama nu începuseră să zbîrnîie alarmele, oare acţiunea lui necugetată nu declanşase un mecanism implacabil?

Endeavour nu raportă nici o schimbare; senzorii ei continuau să nu detecteze nimic, exceptînd slabele trepidaţii termice şi propriile sale mişcări.

― Ce faci, căpitane… o-nvîrţi, ori ba?

Norton îşi reaminti instrucţiunile primite. „Acţionează după cum crezi de cuviinţă, dar fii prudent”. Dacă şi-ar fi verificat fiece mişcare cu Controlul Misiunii, n-ar mai fi ajuns niciodată nicăieri.

― Tu ce crezi, Karl? îl întrebă pe Mercer.

― Pare evident acţionarea manuală a unei ecluze ― probabil un sistem de siguranţă în cazul unei defecţiuni a sistemului automat. Nu-mi pot imagina tehnologie, oricît de avansată, care să nu ia asemenea măsuri de securitate.