Arthur Clarke: Razboi pe Rama

Pe unul din brațele întinse în spirală ale galaxiei numită Calea Lactee, o stea solitară, galbenă și modestă se rotește încet în jurul centrului galactic aflat la trei mii de ani lumină depărtare. Acelei stele stabile, Soarele, îi trebuie 225 milioane de ani ca să încheie o rotație pe orbita sa galactică. Ultima dată când Soarele a fost în poziția sa prezentă, niște reptile uriașe de o putere înspăimântătoare tocmai începuseră să-și instaureze dominația asupra Pământului, o mică planetă albastră care este unul dintre sateliții Soarelui.

Dintre planetele și celelalte corpuri cerești din familia Soarelui, acest Pământ este singurul pe care s-a dezvoltat o viață complexă, de durată. Numai pe această planetă aparte substanțele chimice au evoluat, ajungând până la complexitatea ființelor înzestrate cu conștiință care apoi s-au întrebat, pe măsură ce au început să înțeleagă minunile și dimensiunile universului, dacă miracole similare celor care le dăduseră naștere lor se întâmplaseră și în altă parte.

În definitiv, argumentau acești pământeni înzestrați cu conștiință, doar în galaxia noastră există o sută de miliarde de stele. Suntem destul de siguri că cel puțin douăzeci la sută din aceste stele au planete care se rotesc în jurul lor și că un număr mic, dar semnificativ, din aceste planete au avut, la un moment din istoria lor, condiții atmosferice și termice care să conducă la formarea de aminoacizi și alte substanțe chimice organice care sunt condiția sine qua non a oricărei biologii pe care, în mod rezonabil, am putea-o avansa ca ipoteză. Cel puțin o dată în istorie, aici pe Pământ, acești aminoacizi au descoperit autoreproducerea, și miracolul evolutiv care în cele din urmă a dat naștere ființelor umane a fost pus în mișcare. Cum putem noi presupune că această succesiune a avut loc numai acea singură dată în toată istoria? Atomii cu masă mai mare necesari creării noastre au fost făuriți în cataclismele stelare care explodează de miliarde de ani prin acest univers. După cât se pare, numai aici, în acest unic loc, acești atomi s-au înlănțuit în molecule speciale și au evoluat într-o ființă inteligentă, capabilă să pună întrebarea „Suntem singuri?”

Oamenii de pe Pământ au început să caute tovarăși cosmici mai întâi construind telescoape cu care au putut să vadă planetele vecine din imediata apropiere. Mai târziu, când tehnologia lor a atins un nivel de dezvoltare mai ridicat, au trimis spre aceste alte planete nave spațiale robot sofisticate pentru a le cerceta și a constata dacă există sau nu semne de viață organică. Aceste explorări au dovedit că pe nici unul din corpurile cerești din sistemul nostru solar nu a existat vreodată viață inteligentă. Dacă există cineva undeva prin univers, au concluzionat oamenii de știință, vreo specie similară cu care am putea comunica la un moment dat, aceasta trebuie găsită dincolo de vidul care desparte sistemul nostru solar de toate celelalte stele.

La sfârșitul secolului XX, conform sistemului de măsurare a timpului folosit de oameni, marile antene ale Pământului au început să cerceteze cerul în căutare de semnale coerente, pentru a stabili dacă există posibilitatea ca vreo altă ființă inteligentă să ne trimită un mesaj radio. Cercetarea a continuat timp de peste o sută de ani, intensificându-se în zilele de glorie ale științei internaționale de la începutul secolului XXI și slăbind mai târziu, în ultimele decenii ale aceluiași secol, după ce al patrulea set separat de tehnici de ascultare sistematică nu a reușit nici el să localizeze vreun semnal extraterestru.

Până în anul 2130, când a fost prima dată identificat ciudatul obiect cilindric care se apropia repede de sistemul nostru solar, din întinderile spațiului interstelar, majoritatea oamenilor prudenți hotărâseră că în univers nu prea există viață și că ființele inteligente, dacă într-adevăr există și în altă parte în afară de Pământ, sunt extrem de rare. „Cum altfel am putea explica lipsa de rezultate pozitive a tuturor eforturilor noastre de cercetare extraterestră atentă din ultimul secol?” argumentau oamenii de știință.

De aceea, Pământul a rămas uluit când, la o examinare mai atentă, obiectul care intra în sistemul nostru solar în 2130 a fost identificat fără nici un dubiu drept un artefact de origine extraterestră. Iată dovada de netăgăduit că există inteligență avansată, sau cel puțin că existase în vreo epocă anterioară, în altă parte a universului. Când o misiune aflată în spațiu a fost abătută din drum pentru a se întâlni cu obiectul cilindric lipsit de strălucire, care s-a dovedit a avea dimensiuni mai mari decât cele mai mari orașe de pe Pământ, cosmonauții misiunii s-au confruntat cu mister după mister. Însă ei nu au putut răspunde la unele dintre întrebările fundamentale legate de enigmatica navă extraterestră. Intrusul venit din stele nu a furnizat nici un indiciu clar privitor la originea sau scopul său.

Acel prim grup de exploratori umani nu numai că au catalogat minunile Ramei (nume ales pentru uriașul obiect cilindric înainte de a se ști că era un artefact extraterestru), dar i-au explorat și interiorul, întocmind o hartă a lui. După ce echipa de explorare a părăsit Rama și nava extraterestră a dispărut ocolind Soarele, îndepărtându-se de sistemul solar pe o traiectorie hiperbolică, oamenii de știință au analizat amănunțit toate datele care fuseseră adunate în timpul misiunii. Toată lumea a confirmat faptul că vizitatorii umani ai Ramei nu i-au întâlnit pe adevărații creatori ai misterioasei nave spațiale. Totuși, analiza atentă de după zbor a dezvăluit un principiu imposibil de ignorat al tehnicii ramane bazate pe redundanță. Fiecare sistem și subsistem vital al vehiculului avea câte două modalități alternative, de rezervă. Ramanii proiectaseră totul în triplu. Oamenii de știință au considerat că există probabilitatea ca în scurt timp să apară alte două nave similare.

În anii imediat următori vizitei din 2130 a Ramei I, pământenii erau plini de așteptări. Savanții și politicienii deopotrivă afirmau că a început o nouă epocă în istoria omenirii. Agenția Spațială Internațională (ASI), împreună cu Consiliul Guvernelor (COG), au elaborat proceduri minuțioase de abordare a viitoarei vizite a ramanilor. Toate telescoapele au fost ațintite spre cer, concurând între ele pentru onoarea de a fi primul care localizează următoarea navă spațială Rama. Dar n-au mai fost semnalate astfel de apariții.

În a doua jumătate a deceniului 2131–2140, explozia economică alimentată parțial, în ultimele ei stadii, de reacțiile din toată lumea față de Rama, s-a întrerupt brusc. Omenirea s-a cufundat în cea mai adâncă depresiune din istoria sa, cunoscută ca Marele Haos, însoțită de anarhie și sărăcie pe scară largă. Întreaga activitate de cercetare științifică a fost abandonată în timpul acestei epoci triste și, după mai multe decenii în care s-a acordat atenție problemelor terestre, oamenii de pe Pământ aproape că au uitat de inexplicabilul oaspete venit din stele.

În anul 2200, în sistemul solar a sosit un al doilea intrus cilindric. Cetățenii Pământului au scos de la naftalină vechile proceduri puse la punct după plecarea primei nave Rama și s-au pregătit în vederea unui rendez-vous cu Rama II. Pentru misiune a fost pregătit un echipaj de douăsprezece persoane. Curând după rendez-vous, cei doisprezece au declarat că cea de-a două navă spațială Rama era aproape similară cu predecesoarea ei. Oamenii s-au confruntat cu noi mistere și minuni, inclusiv câteva ființe extraterestre, dar tot n-au putut răspunde la întrebările legate de originea și scopul Ramei.