Arthur Clarke - Razboi pe Rama

Eleanor Wakefield Turner ajunse la marea sală publică din Orașul Central la șapte treizeci dimineața. Deși execuția era programată să aibă loc abia la opt, pe scaunele din față se adunaseră deja vreo de treizeci de persoane, majoritatea stând tăcute. O echipă de televiziune se învârtea în jurul scaunului electric de pe scenă. Execuția urma să fie transmisă în direct, dar polițiștii din aulă așteptau totuși să se umple sala, deoarece guvernul îi încurajase pe cetățenii Noului Eden să asiste personal la moartea fostului lor guvernator.

În seara precedentă, Ellie avusese o mică ceartă cu soțul ei, Robert Turner.

— Ellie, scutește-te de durerea asta, îi spusese el când îl anunțase că intenționează să asiste la execuție. Faptul de a-ți vedea mama pentru ultima dată nu poate să merite groaza de a o urmări murind.

Însă Ellie știa ceva ce Robert nu știa. În timp ce-și ocupa locul în aulă, Ellie încercă să-și controleze sentimentele puternice. Pe chipul meu nu trebuie să se vadă nimic , își spuse ea, nici în limbajul trupului meu.Nici cel mai mic indiciu. Nimeni nu trebuie să bănuiască faptul că știu ceva despre evadare . Mai multe perechi de ochi se întoarseră brusc să se uite la ea. Ellie simți că i se strânge inima, apoi își dădu seama că cineva o recunoscuse și că era întru totul firesc să fie privită cu curiozitate.

Ellie se întâlnise prima dată cu roboțeii tatălui ei, Ioana d’Arc și Eleanor de Aquitania, doar cu șase săptămâni în urmă, pe când se afla în afara habitatului principal, în satul Avalon aflat în carantină, ajutându-și soțul, care era medic, să îngrijească pacienții condamnați de retrovirusul RV-41 din corpul lor. Ellie tocmai se întorcea dintr-o vizită plăcută și încurajatoare la prietena și fosta ei profesoară, Eponine. Mergea pe ulița murdară, așteptându-se în orice clipă să-l vadă pe Robert când, dintr-o dată, își auzise numele strigat de două glasuri ciudate. Cercetase zona din jurul ei și, în sfârșit, localizase perechea de figurine micuțe de pe acoperișul unei clădiri din vecinătate.

Traversase ulița ca să-i vadă și să-i audă mai bine pe roboți, iar Ioana și Eleanor o informaseră că tatăl ei, Richard, era încă în viață. După ce-și revenise din șocul inițial, Ellie începuse să le pună întrebări. Se convinsese repede că Ioana și Eleanor spuneau adevărul; totuși, înainte să afle pentru ce trimisese tatăl ei roboții, îl văzuse pe soțul ei apărând în depărtare. Figurinele de pe acoperiș îi spuseseră atunci, în grabă, că vor reveni curând. De asemenea, o atenționaseră să nu povestească nimănui de existența lor, nici măcar lui Robert, cel puțin deocamdată.

Ellie se bucurase nespus că tatăl ei trăia. Îi fusese aproape imposibil să țină vestea sub tăcere, deși era perfect conștientă de semnificația politică a informației pe care o deținea. Când, peste aproape două săptămâni, fusese din nou abordată de roboței în Avalon, avea pregătit un torent de întrebări. Totuși, pentru acea ocazie Ioana și Eleanor fuseseră programate să discute alt subiect — o posibilă tentativă de a o scoate pe Nicole din închisoare. Cu acest al doilea prilej, roboțeii îi spuseseră lui Ellie că Richard știa foarte bine că o astfel de evadare era o acțiune primejdioasă.

— N-am fi recurs niciodată la asta, dacă execuția mamei tale n-ar fi fost absolut sigură, îi spusese Ioana. Dar dacă nu ne pregătim din timp, s-ar putea să nu existe posibilitatea unei evadări de ultim moment.

— Cum pot fi de ajutor? întrebase Ellie.

Ioana și Eleanor îi înmânaseră o foaie de hârtie pe care se afla o listă de articole incluzând mâncare, apă și îmbrăcăminte. Ellie se înfiorase când recunoscuse scrisul tatălui ei.

— Ascunde lucrurile astea în locul însemnat aici, îi spusese robotul Eleanor, dându-i o hartă. În cel mult zece zile începând de azi.

Peste câteva clipe apăruse în zare un colonist și cei doi roboți dispăruseră.

În hartă găsise un scurt bilet de la tatăl ei.

„Scumpa mea Ellie, îmi cer scuze pentru concizie. Eu sunt în siguranță și sănătos, dar profund îngrijorat în legătură cu mama ta. Te rog fierbinte să aduni aceste articole și să le duci la locul indicat din Platoul Central. Dacă nu poți să îndeplinești singură sarcina, te rog să-ți limitezi sprijinul la o singură persoană. Și asigură-te că cea pe care o alegi îi este la fel de loială și devotată lui Nicole ca noi. Te iubesc.”

Ellie hotărâse pe loc că va avea nevoie de ajutor. Dar pe cine să aleagă drept complice? Soțul ei, Robert, era o alegere proastă din două motive. În primul rând, el afirmase deja cu tărie că spitalul din Noul Eden și pacienții lui au prioritate mai mare decât orice sentimente politice pe care le-ar fi putut nutri. În al doilea rând, oricine era prins ajutând-o pe Nicole să evadeze avea să fie în mod sigur executat. Dacă Ellie l-ar fi implicat pe Robert în planul de evadare, fiica lor, Nicole ar fi putut rămâne fără ambii părinți.

S-o ia pe Nai Watanabe? Loialitatea ei era mai presus de orice îndoială, dar Nai era o mamă singură cu doi fii gemeni în vârstă de patru ani. Nu era cinstit să-i ceară să-și asume riscul. Singura alegere rezonabilă rămânea Eponine. Iar Eponine îi alungase imediat temerile. „Bineînțeles că am să te ajut”, spusese ea pe loc. „Eu n-am nimic de pierdut. După spusele soțului tău, acest RV-41 o să mă omoare oricum într-un an sau doi”.

Eponine și Ellie adunaseră pe ascuns articolele necesare, câte unul o dată, într-un interval de o săptămână. Le înveliseră bine într-un cearceaf mic și le ascunseseră în colțul camerei veșnic în dezordine a lui Eponine. La data stabilită, Ellie semnase pentru ieșirea din Noul Eden și pornise spre Avalon, chipurile pentru a „monitoriza cu grijă”, pe parcursul a douăsprezece ore pline, datele biometrice ale lui Eponine. De fapt, îi fusese mai greu să-i explice lui Robert de ce vrea să-și petreacă noaptea la Eponine decât să-i convingă pe singurul paznic om și pe biotul Garcia de la ieșirea habitatului de legitimitatea nevoii ei de a rămâne peste noapte afară.

Chiar după miezul nopții, Ellie și Eponine luaseră cearceaful greu și se furișaseră cu precauție pe străzile din Avalon. Având mare grijă să evite bioții mobili pe care poliția lui Nakamura îi folosea drept patrule în micul sat pe timpul nopții, cele două femei se strecuraseră pe la periferia așezării și ajunseseră în Platoul Central. Mai merseseră apoi câțiva kilometri și depozitaseră balotul în locul stabilit. În fața camerei lui Eponine le abordase un biot Tiasso care le întrebase de ce hoinăresc la o așa oră absurdă, chiar înainte de lumina artificială a zilei.

— Femeia asta are RV-41, spusese repede Ellie, sesizând teama care o cuprinsese pe prietena ei. Este una dintre pacientele soțului meu… Avea dureri mari și nu putea să doarmă, așa că ne-am gândit că o plimbare matinală ar putea s-o ajute… Acum, dacă vrei să ne scuzi…

Tiasso le lăsase să treacă. Ellie și Eponine fuseseră atât de înspăimântate încât nici una nu mai scosese un cuvânt timp de zece minute.

Ellie nu-i mai văzuse pe roboți. N-avea idee dacă se încercase sau nu evadarea propriu-zisă. Pe măsură ce se apropia ora execuției mamei ei și locurile din sală începură să se ocupe, simțea că inima începe să-i bată cu furie. Și dacă nu s-a întâmplat nimic ? se gândi ea. Și dacă mama chiar o să moară peste douăzeci de minute ?

Ellie se uită la scenă. Un panou înalt de doi metri, cu aparatură electronică, de un cenușiu metalic, stătea alături de scaun. Pe scenă mai exista un singur alt obiect, un ceas digital care în acel moment arăta 0742. Ellie se uită la scaun. De partea superioară a spetezei atârna o glugă care avea să fie trasă pe capul victimei. Ellie se cutremură și se luptă să-și învingă greața. Ce barbar ! își spuse. Cum poate o specie care se consideră avansată să tolereze genul ăsta de spectacol înfiorător ?