Arthur Clarke - Razboi pe Rama

Mintea ei tocmai alunga imaginile execuției când simți o atingere pe umăr. Ellie se întoarse. Un polițist masiv, încruntat se apleca spre ea.

— Sunteți Eleanor Wakefield Turner? întrebă el. Ellie era atât de speriată încât abia putu să răspundă.

— Da.

— Vreți să veniți cu mine, vă rog? Trebuie să vă pun câteva întrebări.

Ellie își făcu loc pe lângă trei oameni din rândul ei și ieși pe interval cu picioarele tremurând. Ceva a mers prost , se gândi ea. Evadarea a fost împiedicată. Au găsit lucrurile ascunse și știu, cumva, că sunt implicată .

Polițistul o duse într-o mică sală de conferință aflată pe partea laterală a aulei.

— Doamnă Turner, eu sunt căpitanul Franz Bauer, spuse el. Sarcina mea este să mă ocup de cadavrul mamei dumneavoastră, după execuție. Firește, noi am aranjat cu antreprenorul de pompe funebre obișnuita incinerare. Totuși… în acest punct căpitanul Bauer se opri, de parcă își alegea cu mare grijă cuvintele, având în vedere serviciile pe care mama dumneavoastră le-a adus în trecut coloniei, m-am gândit că poate dumneavoastră sau un alt membru al familiei ați vrea să vă îngrijiți de ultimele demersuri.

— Da, desigur, domnule căpitan, răspunse Ellie, extrem de ușurată. Cu siguranță. Vă mulțumesc foarte mult, adăugă ea repede.

— Asta e tot, doamnă Turner. Vă puteți întoarce în aulă. Ellie se ridică și descoperi că încă mai tremura. Puse o mână pe birou, în fața căpitanului Bauer.

— Domnule?

— Da?

— Ar fi posibil să o văd pe mama mea, între patru ochi, doar o clipă înainte de a…?

Polițistul o studie pe îndelete.

— Nu cred, spuse el, dar am să întreb.

— Vă mulțumesc foarte…

Ellie fu întreruptă de țârâitul telefonului. Întârzie să iasă din sala de conferințe suficient de mult pentru a vedea expresia șocată a feței căpitanului Bauer.

— Ești absolut sigur? îl auzi ea spunând în timp ce ieșea din sală.

Mulțimea devenea tot mai neliniștită. Marele ceas digital de pe scenă afișa 0836.

— Haide, haide! bombăni bărbatul din spatele lui Ellie. Să-i dăm drumul o dată!

Mama a evadat. Sunt sigură , își spuse Ellie cu bucurie. Se strădui să rămână calmă. De asta totul e atât de confuz aici .

La opt și cinci minute căpitanul Bauer informase pe toată lumea că „activitățile” vor fi întârziate „câteva minute”, dar în ultima jumătate de oră nu se mai făcuseră alte anunțuri. În rândul din fața lui Ellie circula zvonul că extratereștrii au ajutat-o pe Nicole să evadeze din celulă.

Unii dădeau deja să plece când guvernatorul Macmillan urcă pe scenă. Arăta hărțuit și supărat, dar afișă repede zâmbetul larg, oficial când se adresă mulțimii.

— Doamnelor și domnilor, execuția lui Nicole des Jardins Wakefield a fost amânată. Guvernul a descoperit unele mici nereguli în întocmirea documentelor privitoare la cazul ei — nimic cu adevărat important, desigur — dar am considerat că trebuie lămurite mai întâi aceste aspecte, astfel încât să nu se poată pune problema vreunui viciu de formă. Execuția va fi reprogramată în viitorul apropiat. Toți cetățenii Noului Eden vor fi puși la curent cu detaliile.

Ellie rămase pe locul ei până când aula se goli aproape de tot. Când se ridică să plece, mai că se aștepta să fie reținută de poliție, dar nimeni nu o opri. Ajunsă afară se abținu cu greu să nu strige de bucurie. Mamă, mamă , se gândi Ellie cu ochii încețoșați de lacrimi, mă bucur nespus pentru tine !

Observă brusc că mai mulți oameni se uită la ea. Oare mă dau de gol ? se întrebă. Înfruntă privirile celorlalți cu un zâmbet politicos. Acum vine cea mai mare provocare pentru tine, Ellie.Sub nici o formă nu poți să te porți ca și cum n-ai fi surprinsă .

Ca de obicei, Robert, Ellie și micuța Nicole se opriră în Avalon pentru a face o vizită lui Nai Watanabe și gemenilor după terminarea turului săptămânal pe la cei șaptezeci și șapte de suferinzi de RV-41 încă rămași în viață. Era chiar înainte de cină. Galileo și Kepler se jucau pe strada murdară, în fața casei dărăpănate. La sosirea familiei Turner, cei doi băieți erau prinși într-o dispută.

— Ba este! spuse cu aprindere Galileo, în vârstă de patru ani.

— Ba nu, răspunse cu mult mai puțină patimă Kepler. Ellie se aplecă asupra gemenilor.

— Băieți, băieți, spuse ea pe un ton prietenos. De ce vă certați?

— O, bună ziua, doamnă Turner, răspunse Kepler cu un zâmbet jenat. Nu ne certăm. Galileo și cu mine…

— Eu spun că doamna guvernator Wakefield a murit deja, îl întrerupse impetuos Galileo. Mi-a spus unul din băieții din centru, care știe. Tatăl lui e polițist.

Preț de o clipă Ellie fu derutată. Apoi își dădu seama că gemenii nu făceau legătura între Nicole și ea.

— Vă aduceți aminte că doamna guvernator Wakefield e mama mea și bunica micuței Nicole? întrebă blând Ellie. Tu și cu Kepler ați întâlnit-o de mai multe ori, înainte să meargă la închisoare.

Galileo își încreți fruntea și apoi clătină din cap.

— Eu o țin minte… așa cred, spuse solemn Kepler. A murit, doamnă Turner? adăugă el după o scurtă pauză.

— Nu știm sigur, dar sperăm că nu, răspunse Ellie.

Cât pe ce să-i scape adevărul. Ar fi fost atât de ușor să le spună acestor copii… Însă ar fi fost o greșeală. Probabil că în apropiere era un biot.

În timp ce îl îmbrățișa pe Kepler, Ellie își aminti întâlnirea întâmplătoare cu Max Puckett la supemarketul electronic, în urmă cu trei zile. În mijlocul conversației obișnuite, Max spusese dintr-o dată:

— O, apropo, Ioana și Eleanor sunt bine și m-au rugat să-ți transmit salutări.

Ellie se emoționase și-i pusese o întrebare de tatonare. Max o ignorase complet. Câteva secunde mai târziu, tocmai când Ellie era pe cale să spună ceva, apăruse brusc lângă ei biotul Garcia care supraveghea magazinul.

— Bună, Ellie. Bună, Robert, spuse din ușă Nai Watanabe. Întinse brațele și o luă pe Nicole de la tatăl ei. Ce mai faci, frumoasa mea? Nu te-am mai văzut de săptămâna trecută, de la petrecerea de ziua ta.

Adulții intrară în casă. După ce Nai verifică pentru a se asigura că nu există prin preajmă bioți spioni, se trase mai aproape de Ellie și Robert.

— Aseară poliția m-a interogat din nou, le șopti ea prietenilor ei. Încep să cred că s-ar putea să fie ceva adevăr în zvonul care circulă.

— Care zvon? Întrebă Ellie. Există atâtea!

— Cel pe care-l vehiculează femeile de la fabrica noastră, spuse Nai. Una din ele are un frate care e în serviciul special al lui Nakamura. Într-o noapte, amețit de băutură, el i-a spus că în dimineața execuției, când poliția a pătruns în celula lui Nicole, celula era goală. Un biot Garcia o scosese afară pe semnătură. Ei cred că este aceeași Garcia care a fost distrusă în explozia din afara fabricii de muniții.

Ellie zâmbi, dar ochii ei nu spuneau nimic ca răspuns la privirea intensă, întrebătoare a prietenei sale. Dintre toți,tocmai ei nu pot să-i spun .

— Poliția m-a interogat și pe mine, zise Ellie cu un aer degajat. De mai multe ori. După spusele lor, întrebările sunt menite să limpezească așa-zisele „nereguli” din cazul mamei. Până și Katie a avut parte de o vizită a poliției. Săptămâna trecută a trecut pe neașteptate pe la noi și a făcut observația că amânarea execuției mamei a fost cu siguranță ciudată.