Arthur Clarke - Razboi pe Rama

Câteva momente mai târziu, Nicole atinse micuțul instrument amplasat lângă urechea ei și clătină din cap.

— El ne și aude ? întrebă ea.

— Richard a hotărât să nu riscăm transmisii vocale, răspunse Eleanor. Nakamura le-ar putea intercepta cu mare ușurință… Totuși, ne va monitoriza locația fizică.

— Acum poți să te ridici și să te îmbraci, spuse Ioana. Vrem să fii gata când sosește Garcia.

Minunile nu vor înceta niciodată ? se gândi Nicole în timp ce se spăla pe față în ligheanul primitiv, pe întuneric. Preț de câteva secunde își imagină că s-ar fi putut ca roboții cei doi să facă parte din vreun complot inteligent al lui Nakamura și că ea urmează să fie ucisă în timp ce încerca să evadeze. Imposibil , își spuse ea câteva clipe mai târziu. Chiar dacă unul din acoliții lui Nakamura ar putea crea roboți ca aceștia,numai Richard știe despre mine destul ca să facă o Ioana d’Arc și o Eleanor de Aquitania … și, oricum,ce contează dacă sunt omorâtă în timp ce evadez? Electrocutarea mea este programată pentru ora opt, în dimineața asta .

În afara celulei se auzi zgomotul făcut de un robot care se apropia. Nicole se încordă, încă neconvinsă în totalitate că cei doi prieteni micuți ai ei chiar îi spun adevărul.

— Așază-te la loc pe pat, ca Eleanor și cu mine să putem intra în buzunarele tale, spuse Ioana lângă ea.

Nicole simți cum cei doi roboți se cațără pe partea din față a fustei ei. Zâmbi. Ești uimitor, Richard , se gândi ea. Iar eu sunt teribil de fericită că ești încă în viață .

Biotul Garcia ducea o lanternă. Păși în celula lui Nicole cu un aer autoritar.

— Veniți cu mine, doamnă Wakefield, spuse el cu glas tare. Am ordin să vă mut în sala de pregătire.

Nicole se înspăimântă din nou. În mod sigur biotul nu se purta prietenește. Ce-ar fi dacă … dar nu avu timp să se gândească. Garcia o conduse pe coridorul din afara celulei ei într-un ritm rapid. Douăzeci de minute mai târziu trecură amândoi pe lângă setul obișnuit de bioți de pază și un ofițer om care comanda, un tânăr pe care Nicole nu-l mai văzuse.

— Stai! țipă bărbatul din spatele lor tocmai când Nicole și Garcia erau pe cale să urce scările. Nicole îngheță. Ai uitat să semnezi hârtiile de transfer, spuse el, întinzându-i un document biotului Garcia.

— Desigur, spuse biotul, trecându-și numărul de identificare pe hârtii.

După mai puțin de un minut, Nicole se afla în afara casei mari în care stătuse închisă luni întregi. Inspiră adânc aerul proaspăt și porni după Garcia către Orașul Central.

— Nu! o auzi Nicole pe Eleanor strigând. Noi nu mergem cu biotul. Ia-o spre vest. Spre moara aceea de vânt cu lumina în vârf. Trebuie să fugi. E imperativ să ajungem la Max Puckett acasă înainte să se crape de ziuă.

Închisoarea era aproape la cinci kilometri depărtare de ferma lui Max. Nicole alerga pe drumul îngust într-un ritm constant, îndemnată periodic de unul din cei doi roboți micuți, care urmăreau cu grijă scurgerea timpului. Nu mai era mult până la ivirea zorilor. Spre deosebire de Pământ, unde trecerea de la noapte la zi era treptată, în Noul Eden zorile erau un eveniment brusc, discontinuu. Într-o clipă era întuneric, în clipa următoare soarele artificial se aprindea și își începea mini-arcul pe tavanul habitatului coloniei.

— Mai sunt douăsprezece minute până se luminează, spuse Ioana când Nicole ajunse la cărarea pentru biciclete care parcurgea ultimii două sute de metri până la ferma Puckett.

Nicole era aproape sfârșită, dar continuă să alerge. De două ori, în timp ce alerga pe domeniul fermei, simțise o durere surdă în piept. E clar, nu mai sunt informă , își zise ea, învinuindu-se că nu făcuse mișcare cu regularitate în celula ei. Unde mai pui că am aproximativ șaizeci de ani .

Casa fermei era întunecată. Nicole se opri în verandă, trăgându-și sufletul și câteva secunde mai târziu ușa se deschise.

— Te așteptam, spuse Max, cu expresia lui serioasă, minimalizând gravitatea situației. O îmbrățișă repede pe Nicole. Urmează-mă, spuse el, pornind repede în direcția hambarului. Încă nu sunt mașini de poliție pe drum, adăugă el când ajunseră în hambar. Probabil că n-au descoperit încă dispariția ta. Dar acum e doar o problemă de minute.

Puii erau toți ținuți în capătul îndepărtat al hambarului. Găinile aveau un țarc separat, despărțite de cocoși și de restul clădirii. Când Max și Nicole intrară în țarcul găinilor, se produse o mare agitație. Păsările o luară la fugă în toate direcțiile, cloncănind, cotcodăcind și bătând din aripi. Duhoarea aproape că o copleși pe Nicole.

Max zâmbi.

— Cred că am uitat ce rău le miroase celorlalți găinațul, spuse el. Eu unul m-am obișnuit cu el. O bătu ușurel pe Nicole pe spate. Oricum, pentru tine e o măsură de protecție în plus și nu cred că vei simți mirosul de găinaț din ascunzătoare.

Max se duse într-un colț al țarcului, dădu la o parte din drum câteva găini și se lăsă în genunchi.

— Când au apărut prima dată roboțeii ăia ciudați ai lui Richard, spuse el dând la o parte fânul și hrana păsărilor, nu mă puteam hotărî unde să-ți fac ascunzătoarea. Apoi m-am gândit la locul ăsta. Sper din toată inima că am avut dreptate.

Max trase câteva scânduri, dând la iveală o gaură dreptunghiulară din podeaua hambarului, îi făcu semn lui Nicole să-l urmeze și apoi intră târâș în gaură. Înaintară amândoi de-a bușilea pe pământul bătătorit. Coridorul, care mergea câțiva metri paralel cu podeaua hambarului și apoi o lua în jos într-un unghi abrupt, era extrem de îngust. Nicole se tot lovea de Max, aflat în fața ei și de tavanul și pereții de pământ. Singura lumină provenea de la mica lanternă pe care o ducea Max în mâna dreaptă. După cincisprezece metri, micul tunel dădu într-un spațiu întunecat. Max lăsă cu grijă în jos scara de frânghie, apoi se întoarse ca s-o ajute pe Nicole să coboare.

Câteva secunde mai târziu erau amândoi în mijlocul încăperii; Max se întinse și aprinse o lumină electrică solitară.

— Nu-i un palat, spuse el în timp ce Nicole se uita în jur, dar presupun că e o priveliște mai bună decât închisoarea aia a ta.

În cameră era un pat, un fotoliu, două rafturi pline cu mâncare, alt raft cu discuri-cărți electronice, câteva haine atârnate într-un dulap deschis, articole elementare de toaletă, un bidon mare cu apă care trebuie că abia încăpuse prin tunel, iar în colțul îndepărtat o latrină adâncă, pătrată.

— Toate astea le-ai făcut singur? întrebă Nicole.

— Da, răspunse Max. Noaptea… timp de mai multe săptămâni. N-am îndrăznit să chem pe nimeni să mă ajute.

Nicole era înduioșată.

— Cum am să pot vreodată să-ți mulțumesc? spuse ea.

— Nu te lăsa prinsă, rânji Max. Nici eu nu vreau să mor… Oh, apropo, adăugă el, întinzându-i lui Nicole un cititor electronic în care putea introduce discurile-cărți, sper că materialul de citit e în regulă. Manualele despre creșterea porcilor și păsărilor nu sunt totuna cu romanele tatălui tău, dar n-am vrut să atrag prea mult atenția ducându-mă la librărie.

Nicole traversă camera și îl sărută pe obraz.

— Max, ești un prieten minunat. Nu-mi imaginez cum ai…

— Afară s-a luminat de-acum, interveni Ioana d’Arc din buzunarul lui Nicole. Conform programului stabilit, suntem în întârziere. Domnule Puckett, trebuie să inspectăm ruta de ieșire înainte să ne părăsiți.