Arthur Clarke - Razboi pe Rama

— Rahat! exclamă Max. Uite că iar primesc ordine de la un robot nu mai mare decât o țigară. Le scoase pe Ioana și pe Eleanor din buzunarele lui Nicole și le puse pe raftul de sus, în spatele unei conserve de mazăre. Vedeți ușița aia? În partea cealaltă este o țeavă… Iese chiar dincolo de troaca porcilor… Ce-ar fi să verificați?

În cele câteva minute cât roboții erau plecați, Max îi explică lui Nicole situația.

— Poliția te va căuta peste tot, spuse el. Mai ales aici, pentru că se știe că sunt un prieten de-al familiei. Așa că am să sigilez intrarea în ascunzătoarea ta. Ai aici tot ce-ți trebuie pentru cel puțin câteva săptămâni. Roboții pot intra și ieși fără probleme, dacă nu cumva îi mănâncă porcii, continuă Max râzând. Ei vor fi singurul tău contact cu lumea de afară. Îți vor da de știre când e timpul să treci la faza a doua a planului nostru de evadare.

— Deci n-am să te mai văd? întrebă Nicole.

— Nu, cel puțin câteva săptămâni. E prea periculos… Și încă ceva, dacă poliția e pe aici, am să-ți întrerup lumina. Ăsta va fi semnalul ca să stai deosebit de liniștită.

Eleanor de Aquitania se întorsese și stătea pe raft lângă conserva de mazăre.

— Ruta noastră de ieșire este excelentă, anunță ea. Ioana a plecat pentru câteva zile. Intenționează să părăsească habitatul și să comunice cu Richard.

— Acum trebuie să plec și eu, îi spuse Max lui Nicole. Dar nu înainte să-ți mai spun ceva, prietenă… După cum probabil știi, toată viața mea am fost un afurisit de cinic. Nu m-au impresionat mulți oameni. Însă tu m-ai convins că poate unii dintre noi le suntem superiori găinilor și porcilor. Max zâmbi. Nu mulți dintre noi, adăugă repede, dar cel puțin unii.

— Îți mulțumesc, Max, spuse Nicole.

Max se duse la scară. Înainte să înceapă să urce, se întoarse și-i făcu cu mâna.

Nicole se așeză pe fotoliu și inspiră adânc. După zgomotele venite din direcția tunelului, presupuse corect că Max astupa intrarea în ascunzătoarea ei punând direct peste gaură sacii mari cu hrană pentru păsări.

Bun, acum ce se întâmplat se întrebă Nicole. Își dădu seama că, în cele cinci zile de la încheierea procesului, se gândise la foarte puține lucruri în afară de apropiata ei moarte. Fără teama execuției iminente care să-i structureze gândurile, putea să-și lase mintea să zboare liber.

Se gândi mai întâi la Richard, soțul și partenerul ei de care era despărțită de aproape doi ani. Își aminti cu intensitate ultima lor noapte împreună, o oribilă noapte a vrăjitoarelor marcată de crimă și distrugere, care începuse într-o notă optimistă cu căsătoria fiicei ei Ellie cu doctorul Robert Turner. Richard era convins că și noi suntem luați în vizor și sortiți morții , își aminti ea. Și probabil avea dreptate … pentru că el a evadat, ei l-au declarat dușman și un timp m-au lăsat în pace .

Așezată pe singurul fotoliu din camera subterană, simți că o doare inima de dorul tovărășiei soțului ei. Nicole zâmbi printre cele câteva lacrimi care însoțiră montajul amintirilor ce-i defilau prin minte. Se revăzu în adăpostul avianilor din Rama II, ani și ani în urmă, captiva temporară a creaturilor cu înfățișare de pasăre și limbaj alcătuit din sporovăieli și țipete. Richard o găsise acolo. Își riscase viața pentru a se întoarce în New York ca să afle dacă Nicole mai trăiește. Dacă n-ar fi venit Richard, ea ar fi rămas izolată în New York pe vecie.

Richard și Nicole deveniseră amanți în timpul perioadei în care se chinuiau să-și dea seama cum să traverseze Marea Cilindrică pentru a se întoarce la colegii lor cosmonauți de pe nava spațială Newton. Nicole se simți și surprinsă, și amuzată de puternica emoție cauzată de rememorarea primelor lor zile de dragoste. Am supraviețuit împreună atacului cu proiectile nucleare. Am supraviețuit chiar și tentativei mele aiurite de a produce variații genetice la odraslele noastre .

Nicole se înfioră la amintirea propriei naivități de demult. M-ai iertat, Richard, și poate că nu ți-a fost ușor. Și apoi, la Baza de Tranzit în timpul ședințelor noastre de proiectare cu Vulturul, ne-am apropiat și mai mult .

Ce era de fapt Vulturul ? murmură Nicole, schimbându-și cursul gândurilor. Și cine l-a creat ?Avea în minte imaginea vie a bizarei creaturi care fusese singurul lor contact cât timp se aflaseră la Baza de Tranzit pe durata reamenajării navei spațiale Rama. Ființa extraterestră cu chip de vultur și corp similar cu al omului îi informase că reprezintă un progres în domeniul inteligenței artificiale, fiind special proiectat pentru rolul de tovarăș pentru oameni. Avea ochi incredibili, aproape mistici ,își aminti Nicole. Și o privire la fel de intensă ca a lui Omeh .

Străbunicul ei Omeh purta roba verde de șaman al tribului senufo când venise s-o vadă pe Nicole în Roma cu două săptămâni înaintea lansării navei spațiale Newton. Nicole îl mai întâlnise de două ori pe Omeh, în satul natal al mamei ei aflat pe Coasta de Fildeș, o dată în timpul ceremoniei Poro când Nicole avea șapte ani și apoi, trei ani mai târziu, la înmormântarea mamei ei. În timpul acestor scurte întâlniri, Omeh începuse să o pregătească pe Nicole pentru ceea ce bătrânul șaman o asigurase că va fi o viață extraordinară. Omeh fusese cel care susținuse cu tărie că Nicole era, într-adevăr, femeia despre care cronicile senufo preziseseră că va împrăștia sămânța tribului lor „chiar până la stele”.

Omeh, Vulturul, chiar și Richard , se gândi Nicole. Ăsta da, grup! Fața lui Henry, prinț de Wales se alătură celor trei și, preț de o clipă, Nicole își aminti intensitatea pasională a scurtei lor povești de dragoste petrecută la scurt timp după ce ea cucerise medalia olimpică de aur. Se cutremură, retrăind durerea respingerii. Însă fără Henry , își reaminti sieși, n-ar fi existat Genevieve . Retrăind în amintire iubirea pe care o împărtășise cu fiica ei pe Pământ, aruncă o privire întâmplătoare spre raftul cu discuri-cărți electronice. Se ridică brusc, se duse la raft și începu să citească titlurile. Într-adevăr, Max îi lăsase câteva manuale despre creșterea găinilor și porcilor. Dar asta nu era tot. Se părea că-i dăduse întreaga lui bibliotecă particulară.

Nicole zâmbi, scoase o carte de basme și o introduse în cititor. „Răsfoi” paginile și se opri la basmul cu Frumoasa Adormită. Când citi cu glas tare „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, Nicole avu încă o amintire extrem de vie — se văzu la șase sau șapte ani, stând în poala tatălui ei, în casa din suburbia pariziană Chilly-Mazarin.

Când eram mică tânjeam să fiu prințesă și să trăiesc fericită până la adânci bătrâneți , se gândi ea. Pe atunci n-aveam de unde să știu că viața mea va face chiar și basmele să pară ceva banal .

Puse la loc pe raft discul-carte și se întoarse pe fotoliu. Și acum , își spuse trecând absentă în revistă camera, când credeam că această viață incredibilă s-a sfârșit, se pare că mi s-au dat cel puțin câteva zile în plus .

Se gândi din nou la Richard și dorul intens de a-l vedea reveni. Noi doi am împărțit multe, Richard al meu. Sper să-ți simt atingerea, să-ți aud râsul, să-ți văd chipul. Dar dacă nu, voi încerca să nu mă plâng. Viața mea și-a căpătat deja porția de miracole .